În fapt, era o încercare de ascundere a realității. Biografia Elenei Ceaușescu, cea care a devenit cunoscută drept soția lui Nicolae Ceaușescu, este foarte greu de reconstituit. În epocă, apelativul corect politic al Elenei Ceaușescu era „Tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu”, la care se adăuga deseori „savantă de renume mondial”. Cu licență poetică, era denumită de scriitorul Eugen Barbu: „Înalta Doamnă a Țării”.
Grijulie cu informațiile care erau cunoscute de public, Elena Ceaușescu a lăsat foarte puține urme din punctul de vedere al reperelor din viața sa. „Evenimentul Istoric” a căutat în Arhivele CC al PCR și a descoperit aspecte mai puțin cunoscute, împreună cu câteva documente inedite, pe care vi le prezentăm în acest număr.
Născută în 16 ianuarie 1916 (ulterior biografia a fost rescrisă și data nașterii a devenit 1919 din motive de reîntinerire), Elena Ceaușescu s-a născut în satul Petreşti, judeţul Dâmboviţa, fiind al doilea copil al lui Nae şi al Alexandrinei Petrescu, ţărani care trăiau din munca câmpului, cât şi din negoţ.
Se pare că de la acest comerț i s-a născut și prima poreclă: Lenuța a lu’ Briceag. Elena Petrescu a avut un singur frate mai mare care s-a numit Gheorghe (Gogu) Petrescu.
Familia Petrescu, o necunoscută
Revenind la capul familiei Petrescu, cercetările noastre au scos în evidență o primă inadvertență. Așa cum spuneam, potrivit versiunilor oficiale, tatăl ei, Nae Petrescu, era țăran și își câștiga existența din munca câmpului. Numai că una din rudele sale ne dă o altă versiune. „Nae Petrescu avea han, prăvălie, trăia din pogoanele de pământ din luncă, le dădea în parte şi făcea bişniţă. Îi ziceam unchiul Nae”, a spus Fănică Toma, unul dintre verișorii Elenei Ceaușescu.
Oricum se pare că simpatiile comuniste au venit pe filieră paternă. Mama ei, Alexandrina, era tot o țărancă, fără mari ambiții. Elena a reușit să dobândească doar o educație elementară la nivelul școlii. După școala primară, s-a mutat împreună cu fratele ei la București, unde a lucrat ca asistent de laborator înainte de a-și găsi un loc de muncă într-o fabrică de textile.
Comunist convins, Nae Petrescu şi-a încurajat copiii să urmeze calea partidului. La colectivizare, Elena Ceauşescu şi fratele ei, Gogu Petrescu, au venit în satul natal ca să-şi convingă vecinii să-şi dea pământurile la colectiv. I-a însoţit atunci şi Nicolae Ceauşescu.
Din ce povesteşte Fănică Toma, Elena Ceauşescu nu prea se omora cu vizitele în satul natal, în schimb mama ei, Alexandrina, mergea acolo în fiecare toamnă, ca să facă ţuică. Îmbătată de puterea fiicei sale şi încurajată de câte un păhărel de ţuică, bătrâna Alexandrina făcea pe şefa în sat.
„Mă judeca baba, mă lua la ţură, mă întreba: de ce nu faci planul? auzii, că nu faci planul. Era plan de măceşe, de piei de câini, dacă nu dădeam trei piei de câine, să fiu al dracu dacă-mi dădea salariul” a mai spus Fănică Toma, la România TV.
Biografia de ilegalistă
Perioada din ilegalitate începe imediat după ce a ajuns la București. Elena Ceaușescu a luat prima dată legătura cu mişcarea muncitorească, pe când avea 17 ani, în 1936, în timp de era ucenică la fabrica de textile “Lentex” din Bucureşti. A intrat în filiala din București a Partidului Comunist Român în 1939.
S-a apropiat de cercurile comuniste, a devenit utecistă, l-a cunoscut pe Nicolae Ceaușescu, pe atunci membru al Secretariatului CC al UTC. Nu a fost închisă, a traversat clandestinitatea fără a trece prin lagăre și temnițe.
La 30 august 1944 Nicolae Ceaușescu, însoțit de Lenuța Petrescu, împreună cu Petre Constantinescu-Iași, Constantin Agiu, Gheorghe Apostol, întâmpină la Colentina primele unități ale Armatei Roșii. În aceeași zi, în numele tineretului comunist, Nicolae Ceaușescu, asistat de Lenuța Petrescu, susține primul său mare discurs în balconul Societății Generale (vis-à-vis de Universitate) din București în cadrul mitingului de întâmpinare a unităților Armatei Roșii. Tot în aceeași zi, Nicolae Ceaușescu este numit secretar CC al UTC (poziție deținută până în octombrie 1945).
În şedinţa Comisiei Controlului de Partid din 14 noiembrie 1950 s-a stabilit că din 1937 până în 1939 a lucrat pe “linia Apărării”, apoi în Uniunea Tineretului Comunist.
“În 1939 i s-a comunicat că a fost încadrată în partid (PCRn. red.) şi i s-a dat muncă de răspundere în conducerea Localei UTC ca secretară a Sectorului III Albastru. Ea susţine că anunțul de încadrare în partid i s-a făcut de către Ioniţă Ioan care are situaţia de partid neclarificată. El susţine că nu i-a comunicat că a fost încadrată în partid”, se consemna în procesul-verbal nr.18 al şedinţei Comisiei din 14 noiembrie 1950.
Faptul că Ioniţă, cu situaţia neclarificată, nu a confirmat că a înscris-o în PCR, a fost unul dintre motivele pentru care Comisia Controlului nu i-a dat satisfacţie, respingându-i cererea de recunoaştere a vechimii în partid din 1939.
Însă, Elena Ceauşescu avea la dosar o problemă mult mai gravă: “A lucrat ca secretară a Sectorului III Albastru până în 1941, când, în urma unei greşeli de conspiraţie (l-a dus pe tov. Ceauşescu împreună cu gardianul ce-l însoţea, într-o casă conspirativă a CC UTC), a fost suspendată din muncă”.
“Cu o tovă la o casă tehnică”
În iunie 1940, Nicolae Ceauşescu fusese arestat din nou, după cum spunea el, în autobiografia aflată în dosarul de cadre din 1945, din “lipsă de vigilenţă şi de conspiraţie din partea mea”.
În autobiografia din februarie 1945, viitorul conducător preciza: „În timpul şederii la Jilava (din 1940 până în 1942 –n.red), obţinând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii am făcut o mare greşală mergând împreună cu o tovă la o casă technică care erau nişte cunoscuţi de ai noştri”.
De asemenea, în dosarul Elenei, se găseşte declaraţia ei din 4 decembrie 1949 în care recunoştea: „Mi sa dat un avertisment pentru că am călcat regula conspiraţi. Am mers la închisoare fără să cer voie şi am intrat întro casă conspirativă (…) În 1941 am primit un avertisment din cauză că am fost întro casă conspirativă şi am fost lăsată fără legătură de către Rec Ştefan care sa dovedit că a fost agent de siguranţă încă din 1940”. Ortografia este cea originală, nu am vrut să alterăm farmecul declarației Elena Ceaușescu.
Altă problemă a apărut, pentru tovarăşa în 1950, când s-a descoperit că “avertismentul” era de fapt “suspendare”.
Nu a recunoscut nimic
Elena Petrescu, pe numele de fată la acea vreme, a fost arestată în 1941 în urma denunţului “provocatorului Mitran”. Partidul consemna că “la cercetări nu a recunoscut nimic şi din lipsă de dovezi a fost eliberată”. În 1942 i s-a dat legătura cu Mişu Zugravu, ştiind că acesta avea un frate provocator, i-a cerut legătura superioară, Zugravu nu a mai avut de-a face cu ea şi, drept urmare, a pierdut legătura cu partidul.
În 1943, a muncit conştiincios pe linie de Ajutorul Roşu până în 1944, “când fiind plecată acasă cu învoirea partidului nu s-a întors la data fixată”. După 23 august a lucrat pe linie de UTC, apoi la Judeţeana PCR Ilfov în Secţia de Cadre şi Educaţie politică. Din 1947 până în 1950 n-a mai activat în partid, deoarece a născut primii doi copii. Când a fost verificată, în 1950, lucra la Secţia Externe a CC al PCR.
Sancţionată cu “admonestare”
Concluzia comisiei Controlului de Partid a fost: “Ţinând cont de faptul că în ilegalitate n-a avut activitate continuă pe linie de partid, căci atunci când a pierdut legătura nu s-a străduit s-o recapete, Comisia Controlului de Partid propune:
Încadrarea în partid a tov. Ceauşescu Elena, cu stagiul de la 23 August 1944, dată când s-a încadrat efectiv în muncă, iar pentru întreruperea pe care a avut-o între anii 1947-1950, propunem să fie sancţionată cu admonestare”.
“Reparaţia” din 1960
În 1960, după ce soţul ei îşi consolidase poziţia în conducerea partidului, Elena Ceauşescu a revenit cu o cerere de recunoaştere ca vechime în PCR din 1939. Comisia avea să constate că, în 1950, “cererea ei în mod nejust a fost respinsă pe motivul că a avut o întrerupere în activitatea ei în ilegalitate, deşi această întrerupere a fost independentă de voinţa ei. Ea a dat dovadă de vigilenţă căutând legătura cu organele de partid pentru a demasca pe provocatori”.
Pe cale de consecinţă, Comisia hotăra: “Tov. Elena Ceauşescu a intrat în mişcarea revoluţionară în anul 1936 şi în 1939 îndeplinind funcţia de secretară în sect. III Albastru UTC a devenit membră de partid. A pierdut legătura cu partidul din toamna 1942 din cauza unor elemente provocatoare. Întreruperea legăturii de partid a tov. Elena Ceauşescu se datoreşte unor cauze independente de voinţa ei. Din 1943 până în 1944 a lucrat pe linia Apărării Patriotice.
Ţinând seama de acest fapt, Comisia Controlului de Partid în şedinţa din 11.XI.1960 a hotărât: I se acordă stagiul în partid din 1939”.
Greşeala de conspiraţie şi lipsa de experienţă
Legat de episodul cu aducerea lui Nicolae Ceaușescu, împreună cu gardianul de la Jilava, în casa conspirativă a UTC, Comisia, de data asta, îi găsea circumstanţe atenuante: “În iunie 1941 pentru o greşală de conspiraţie (pe care a comis-o din lipsă de experienţă fără ca aceasta să aibă vreo urmare asupra muncii de partid) a fost sancţionată de către partid fiind scoasă din munca de secretară a Sectorului III Albastru al UTC.
Cu această ocazie, a primit dispoziţie să predea munca ei unui anume Reck Ştefan care a fost bănuit provocator şi în această perioadă şi ulterior s-a dovedit informatorul Siguranţei.
Tovarăşa Ceauşescu a predat munca din Sectorul III Albastru UTC acestuia, după care a primit legătura cu un anume Max Goldner care s-a dovedit ulterior tot provocator al Siguranţei”.
Povestea de dragoste dintre Nicu şi Lenuţa
Nicolae (Nicu) Ceauşescu şi Elena (Lenuţa pentru cunoscuţi) Petrescu s-au cunoscut în vara anului 1939, la o serbare a muncitorilor din industria pielăriei şi a încălţămintei, pe Stadionul Veseliei din Ferentari, Bucureşti. Lenuţa a fost aleasă „Regina Muncii”, iar Nicolae a remarcat- o. Cei doi aveau să se căsătorească la Starea Civilă din Bucureşti pe 23 decembrie 1947, proaspăta soţie fiind gravidă în şapte luni. Ceauşeştii au avut trei copii: Valentin, Zoia şi Nicu.
Suzana Andreias, şefa personalului la reşedinţa de la Snagov a familiei Ceauşescu timp de aproape trei decenii, povestea: „Erau foarte apropiaţi, se ţineau de mână. Ceauşescu nu ieşea din cuvântul ei, dar şi tovarăşa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulţumit. Luau masa în curte şi se simţeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu şi a Miei Braia şi, după ce mâncau, el cânta, jucau table şi ea îl mai fura. Zicea tovarăşul: «Iar m-ai furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur…» Şi uite-aşa se distrau ei în familie” .
Un detaliu mai puţin cu noscut este motivul pentru care Ceauşescu a fost atât de ataşat de soţia sa până în ultima clipă. Conform apropiaţilor, Elena făcea foarte multe exerciţii cu soţul ei pentru ca el să îşi atenueze bâlbâiala şi asta l-a făcut pe el să devină aproape dependent de ea.
Poveștile de dragoste, altele decât cea oficială
Înainte să îl cunoască pe Nicolae Ceaușescu, Elena era îndrăgostită orbește de un bărbat. Nimeni altul decât tatăl naistului Gheorghe Zamfir. Numai că iubirea dintre cei doi a ținut foarte puțin. El a plecat în București, iar ea l-a urmat, însă acesta nu a mai vrut să continue relația cu ea.
Despre legăturile cu Marin Ceaușescu, fratele lui Nicolae, s-a vorbit intens, mai ales după ce acesta a acordat mai multe interviuri în care a sugerat că el a cunoscut-o în sens biblic pe Elena Ceaușescu, înaintea fratelui, că aceasta avea legături cu soldați germani.
Cazul doctorului Schechter
Un caz special a fost cel al doctorului Abraham Schechter despre care se spunea că fiind amantul Elenei Ceaușescu, “a fost sinucis”, fiind aruncat de la etajul al cincilea al Spitalului Floreasca. O moarte care a atras mânia lui Nicolae Ceaușescu asupra Securității
Primele indicii
„Odată, în Primăverii, mi-a spus colegul meu care era de serviciu la vilă, cum cei trei au intrat cu maşina în curtea reşedinţei cuplului Ceauşescu. Nicolae a coborât şi a început să urce scările pentru a intra în casă. În urma sa venea Elena, urmată de doctorul Schechter, ultimul fiind colegul meu. În timp ce urcau pe scări, cel care mi-a povestit scena a văzut cum doctorul a mângâiat-o uşor pe fund pe Tovarăşa”, a menţionat Burlan în volumul intitulat „După 14 ani – Sosia lui Nicolae Ceauşescu se destăinuie”. Practic, acela a fost primul indiciu care confirma legătura dintre Elena Ceauşescu şi medicul de origine evreiască, Abraham Schechter.
În revista „Vitralii” din iunie – august 2015, într-un interviu acordat de maiorul David Aurel, fost ofițer în Direcția a V-a, de Protecție și Gardă, găsim mai multe informații despre acel moment.
“În martie 1973, doctorul Abraham Schechter, medicul personal al „tovarăşei Elena Ceauşescu” s-a sinucis. Despre ceea ce s-a întâmplat atunci am aflat peste mulţi ani de la colonelul Antoniade Paul. Din relatarea sa am reţinut că Nicolae Ceauşescu a ordonat o anchetă dură în acest caz, numindu-l pe Ion Dincă să facă cercetările de rigoare. A fost ajutat de Emil Bobu, recent adus de la Suceava „pentru a întări munca în Comitetul Central”. Ion Dincă şi Emil Bobu au venit la sediul Direcţiei de Securitate şi Gardă, au dispus sigilarea tuturor fişetelor din unitate, selectarea și ridicarea unui mare volum de documente, din analiza cărora s-a tras concluzia că prin informațiile obținute din preajma celor protejați, Securitatea ajungea să-i controleze pe conducătorii partidului și statului.
Măsurile luate au fost dure: ministrul de Interne, Ion Stănescu, a fost destituit, iar în funcţia de ministru de interne a fost numit Emil Bobu. Direcţiei de Securitate şi Gardă i s-a interzis să mai desfăşoare muncă informativă. Comandantul acesteia, generalul Nicolae Pleşiţă, a fost destituit şi trimis în funcţia de şef al Serviciului administrativ la Inspectoratul judeţului Ilfov.”
O altă interpretare este dată de Ion Cristoiu, care-l citează pe fostul general SRI Vasile Mălureanu:
“Securitatea îl suspecta pe doctor că lucrează pentru Mossad, susţine Vasile Mălureanu, preluând teza unui alt general de Securitate, Mihai Viorel Ţibuleac, formulată în revista „Vitralii“. Plecând de la această suspiciune, Securitatea l-a pus sub supraveghere pe Abraham Schechter. Operaţiunea s-a soldat cu 17 dosare despre medic.
O parte dintre documente transcriau convorbirile telefonice ale medicului cu Nicolae Ceauşescu şi cu alţi membri ai familiei Ceauşescu. Convorbiri strict private, cum numai un pacient poate avea cu medicul său. După sinuciderea doctorului, Nicolae Ceauşescu a cerut de la Securitate materialele despre doctor. Şi a descoperit ceva care l-a făcut să ameţească:
Securitatea îi ascultase pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în convorbirile cu doctorul Abraham Schechter: „Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost iritaţi în mod deosebit de acest caz deoarece, solicitând materialele informative acumulate despre dr. Schächter, au constatat că între acestea se regăseau şi redări fidele ale înregistrărilor convorbirilor telefonice ale medicului cu membrii familiei Ceauşescu”.
Nicolae Pleșiță, fostul comandant al Direcției a V-a confirmă:
„Se zicea că s-a sinucis din cauza noastră. Ar fi simţit că-l urmărim. În noaptea de pomină – Noaptea Sfântului Bartolomeu, pentru mine, spune Pleşiţă – am fost analizat la sânge. «Ce-i cu dosarele alea?», m-a întrebat Ceauşescu. «Este urmărire informativă.», am răspuns. «Păi cum?», s-a arătat nedumerit Ceauşescu. «17 ani a fost medic de colectiv. Trebuia să stăm cu lupa pe el.», i-am spus eu. «De ce?», a insistat el. «Pentru că, în fiecare dimineaţă, umblă în gâtul dumneavoastră!». Ceauşescu avea răguşeala aceea în gât şi atunci nu trebuia să mă intereseze dacă Schechter umbla cu bună-credinţă. I-am spus-o pe şleau“, a povestit generalul Pleşiţă într-un interviu acordat revistei „Lumea Magazin”.
Un alt general de Securitate dezvăluie
În anul 2011, generalul Nicolae Stan a acordat un interviu EvZ în care a dezvăluit câteva din lucrurile pe care susținea că le-a aflat din postura oficială în care s-a aflat în anii 1970- 1980. Timp de 1.146 de zile a fost aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu, de securitatea căruia a răspuns în 31 de misiuni în străinătate.
Horia Tabacu: Dar Elena Ceauşescu a avut iubiţi?
Nicolae Stan: Sigur că da, era renumită. Printre apropiaţii ei toată lumea ştia că este, cum se spune în popor, „rea de muscă”.
Se vorbea de legături cu ofiţeri germani?
Nicolae Stan: Este foarte adevărat. Iar, mai târziu, a avut legături cu tovarăşi din conducerea partidului. Pe unii dintre ei nu vreau să-i pomenesc pentru că sunt în viaţă.
Când aţi aflat prima oară?
Nicolae Stan: Câte ceva auzisem eu, dar nu ştiam sigur. La un moment dat, în timpul vizitei lui De Gaulle, la Craiova, cred că prin 1968, Pleşiţă a ajutat-o să se urce în elicopter şi nu numai că i-a pus mâna pe fund, dar parcă a şi pipăit-o puţin. Eu am încremenit, pentru că totul s-a întâmplat sub ochii mei, şi l-am întrebat cum de îşi permite aşa ceva. El mi-a răspuns ceva vulgar, ca între bărbaţi, în sensul că nu numai cu mâna ar fi atins-o în zona respectivă.
Să ne întoarcem mai aproape de 1989…
Nicolae Stan: Da, a avut legături intime strânse cu Ioan Ursu (academician, specialist în fizică atomică n. r.) şi, aşa cum am precizat, cu încă doi, care trăiesc şi nu este frumos să îi pomenesc.
Unde se întâlneau? Erau întâlniri dese, erau cu pasiune?
Nicolae Stan: Erau întâlniri dese cu mai mulţi tovarăşi. Eu v-am spus doar ceea ce ştiu sigur. Se întâlneau numai la Olăneşti.
Unde la Olăneşti?
Nicolae Stan: La casa de oaspeţi a partidului. Nu ştiu de ce îi plăcea ei acolo.
Ceauşescu ştia?
Nicolae Stan: Nu cred. Ştiau câţiva ofiţeri de încredere din jurul ei (angajaţi de-ai mei), ştiau cei care supravegheau şi păzeau obiectivul respectiv şi, desigur, şoferul Vasile.
Nu i-a plăcut școala, dar a devenit savant
Ambițiile Elenei Ceaușescu depășeau însă (doar) rolul de soție a lui Nicolae Ceaușescu. Așa cum spuneam, primele trei clase primare le-a făcut în Petreşti. La vârsta de 14 ani, când se afla în clasa a IV–a primară, a fost declarată repetentă ca urmare a rezultatelor slabe la învăţătură. A promovat doar la disciplinele: muzică, sport şi lucru manual. După ce a plecat din satul natal s-a stabilit în Bucureşti, unde a locuit cu fratele ei Gogu Petrescu şi soţia acestuia, Adela.
Lenuța Petrescu, o elevă submediocră la școala din satul ei natal, într-o familie țărănească din comuna Petrești, județul Dâmbovița, în regiunea istorică a Țării Românești, nu avea să mai continue studiile până la instaurarea deplină a regimului comunist. Un amănunt biografic care nu o va împiedica, așa cum se va vedea, să se împăuneze cu numeroase titluri universitare.
Imediat după 23 august 1944, Elena Ceauşescu a ocupat un post de laborantă. O titulatură pretențioasă pentru studiile sale. Se pare că experiența ei anterioară a contat, fiind angajată pentru o scurtă perioadă de timp într-un laborator de apartament. Ceea nu este o figură de stil, fiind vorba de un apartament închiriat de niște doctori în care se fabricau artizanal pastile de slăbit și pentru dureri de cap.
În anul 1945, Elena Ceauşescu a lucrat ca secretară la Ministerul Afacerilor Externe, dar nu pentru multă vreme, aceasta fiind demisă pentru incompetenţă. „Avea mari greutăți, fiindcă nu putea să facă deosebirea între diferitele proveniențe ale ziarelor. Amesteca într-una franceza cu engleza, de exemplu”, spunea Pavel Câmpeanu, un fost tovarăș de celulă cu Nicolae Ceaușescu și coleg al Elenei la Ministerul de Externe. „Când urca la etaj sau pleca în vreo zi, nu-i simțea nimeni lipsa. Nu era bună de nimic, din păcate”, a continuat el, citat în cartea „Prăbușirea” a lui Bob Wylie și George Galloway.
Elena Ceauşescu a urmat un curs fără frecvenţă, în cadrul Facultăţii de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Bucureşti, dobândind după absolvire titlul de inginer chimist. Începând cu anul 1957, ea a ocupat funcţia de cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Chimice din Bucureşti (ICECHIM).
În noiembrie 1964, ea a preluat funcţia de director al Institutului de Cercetări Chimice Bucureşti (ICECHIM), iar în perioada 1972– 1980, a deţinut funcţia de director general al Institutului Central de Chimie.
Pe 20 martie 1964, Elena Ceauşescu a început teza de doctorat, specialitatea chimie macromoleculară, susţinând teza în anul 1967.
Potrivit unor surse, teza ei de doctorat a fost un eveniment care s-a lăsat cu scandal. Astfel pe, 20 martie 1964, Elena Ceaușescu se înscrie pentru teza de doctorat. Acad. Constantin Nenițescu, șeful Catedrei și decan al Facultății de Chimie Industrială din cadrul IPB, s-a opus categoric.
Partidul găsește însă o soluție și în această situație.
Astfel, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, din subordinea Filialei Iași a Academiei R.P.R., făcea cunoscut ICECHIM- ului, la 20 martie 1964, că „s-a aprobat înscrierea Elenei Ceaușescu la aspirantură, specialitatea chimie macromoleculară. Termenul de doi ani pentru susținerea examenelor de minim de candidat a început la data de 14 martie 1964” (adresa nr. 253, semnată de prof. dr. I. Zugrăvescu). Doctoratul își urmează cursul. Pe data de 18 decembrie 1967, Elena Ceaușescu obține titlul științific de „doctor inginer” (cum îi comunica prin adresa nr.896, din 18 decembrie 1967, Ministerul Învățământului, Direcția Comisia Superioară de Diplome, sub semnătura secretarului științific, prof. Dr. Gheorghe Buzdugan). De menționat că teza de doctorat a Elenei Ceaușescu, intitulată „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului” a fost elaborată, de fapt, de prof. univ. dr. Osiaș, lucrarea fiind trimisă la amintitul institut ieșean pentru a fi susținută de cea care pretindea a o fi realizat. În luna decembrie 1965, fusese aleasă membru al nouînființatului Consiliu Național de Cercetare Științifică, iar în septembrie 1966 a primit premiul Ordinul de Merit Științific de Clasa I. În martie 1974 a devenit membru al Secției Științe Chimice a Academiei Române. Elena Ceaușescu a primit numeroase premii onorifice pentru realizarea științifică în domeniul chimiei polimerilor. Cercetări fals atribuite ei, lucrările fiind redactate de alte colective de cercetători.
Biografia unei “savante”
Drept „recunoaştere a excepţionalelor sale merite ştiinţifice”, Elena Ceauşescu, a devenit membră a mai multor comitete şi organizaţii, academii din ţară şi din străinătate, Doctor Honoris Causa şi profesor onorific la universităţi de prestigiu, membru de onoare al unor instituţii de renume din lume, a publicat mai multe lucrări în domeniul cercetării ştiinţifice şi al învăţământului, a primit numeroase titluri, distincţii şi medalii.
Ambiţiile politice ale Elenei Ceauşescu vor creşte după întâlnirea cu diferite personalităţi ale lumii politice internaţionale. Ea a devenit membră a Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R., a fost aleasă şi a ocupat mai multe funcţii în cadrul Partidului: membră a C.C. al P.C.R., a Comitetului Executiv şi a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. ş.a.
În perioada noiembrie 1976 – decembrie 1989, Elena Ceauşescu s-a ocupat cu problemele de cadre, devenind astfel persoana numărul doi în stat şi în partid. Biroul ei din Comitetul Central al P.C.R. a fost cunoscut sub numele de „Cabinetul 2”. Deţinând această funcţie, ea a controlat toate numirile în partid şi în guvern, atât la secretariatele de judeţ, cât şi în funcţiile publice, nici o numire mai importantă nefăcându–se fără avizul său.
Elena Ceauşescu a deţinut mai multe posturi de conducere: preşedinte al Comisiei de Partid şi de Stat pentru Tipizare şi Standardizare în Economie, al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, al Comitetului Naţional „Oamenii de ştiinţă şi pacea”, al Consiliului Central pentru Tipizare, Standardizare, Normare şi Calitate, al Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului şi al Comisiei Centrale pentru Organizarea Proceselor de Producţie şi Valorificarea Superioarã a Materiilor Prime şi Materialelor; prim- vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, prim-viceprim-ministru al Guvernului. Titulatura completă sub care a fost prezentată de presa vremii includea funcţiile sale politice şi statale, la fel ca şi în cazul soţului său Nicolae Ceauşescu.
O listă impresionantă cu distincții și medalii
Dintr-un document al Cancelariei CC al PCR elaborat în ianuarie 1989 și intitulat „Distincţii străine primite de tovarăşa acad. dr ing. Elena Ceauşescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, prim viceprim-ministru al Guvernului, preşedintele Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie”, putem citi o listă impresionantă:
1. Republica Tunisia, Bucureşti – 9 iulie 1968, Marele Cordon al Ordinului Republicii
2. Iran, Teheran – 1 septembrie 1969, Ordinul Haft-Pezkar (Ordinul Iranian al Pleiadelor)
3. Republica Zair, Bucureşti – 25 august 1970, Marele Cordon al Ordinului Naţional al Leopardului
4. RF Germania, Bucureşti – 17 mai 1971, Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale a Germaniei
5. RPD Coreeană, Phenian – 10 iunie 1971, Ordinul „Drapelul Republicii”, clasa I
6. Republica Africa Centrală, Bangui – 16 martie 1972, Mare Ofiţer al Ordinului Meritul Centrafrican
7. Republica Populară Congo, Brazaville – 18 martie 1972, Marea Cruce a Ordinului Meritul Congolez
8. RD Sudan, Khartum – 30 martie 1972, Ordinul pentru merit, clasa I
9. RA Egipt, Cairo – 6 aprilie 1972, Marele Cordon al Ordinului „El Kamal”
10. Olanda, Amsterdam – 10 aprilie 1973, Marea Cruce a Ordinului Coroanei
11. Republica Italiană, Roma – 21 mai 1973, Cavaler al Marii Cruci al Ordinului Meritul Republicii Italiene
12. Republica San Marino, San Marino – 25 mai 1973, Cavaler al Marii Cruci al Ordinului Ecvestru al San Marino
13. Republica Argentina, Buenos Aires – 5 martie 1974, Marea Cruce a Ordinului Liberatorul San Martin
14. Republica Guineea, Conakry – 11 martie 1974, Mare Ofiţer al Ordinului Naţional al Fidelităţii faţă de popor
15. Republica Filipine, Manila – 9 aprilie 1975, Ordinul Gabriela Silang
16. Regatul Haşemit al Iordaniei, Aman – 14 aprilie 1975, Ordinul Kiladeh Al-Hussein Bin Ali
17. URSS, Bucureşti – 9 mai 1975, Medalia Jubiliară „30 de ani de la Victoria în marele război de apărare al patriei 1941-1945”
18. Statele Unite Mexicane, Ciudad de Mexico – 9 iunie 1975, Marea Cruce a Ordinului Mexican al Vulturului Aztec cu eşarfă, clasa I
19. Republica Portugheză, Bucureşti – 14 iunie 1975, Marele Cordon al Ordinului Infantelui D. Henrique
20. Republica Gaboneză, Bucureşti – 26 iunie 1975, Marea Cruce a Ordinului Steaua Ecuatorială
21. Kuwait, Kuwait – 29 martie 1976, Ordinul Kuwaitului, Clasa specială
22. Republica Senegal, Bucureşti – 20 aprilie 1976, Marea Cruce a Ordinului Naţional al Leului
23. RSF Iugoslavia, Belgrad – 10 septembrie 1976, Ordinul Steaua Iugoslavă, cu cordon
24. Republica Cuba, Bucureşti – 3 decembrie 1976, Medalia Comemorativă a XX-a aniversare a Cubei (1953-1973)
25. Republica Ghana, Accra – 26 februarie 1977, Ofiţer al Ordinului Steaua Ghanei
26. Republica Coasta de Fildeş, Abidjan – 27 februarie 1977, Marea Cruce a Ordinului Naţional
27. Republica Venezuela, Bucureşti – 24 martie 1978, Ordinul Andreas Bello, clasa I, cu eşarfă de onoare
28. Republica Burundi, Bujumbura – 23 aprilie 1979, Marele Cordon al Ordinului Naţional al Republicii Burundi
29. Spania, Madrid – 21 mai 1979, Ordinul Meritul Civil, cu eşarfă
30. Republica Cipru, Cipru Nicosia – 24 octombrie 1983, Marele Cordon al Ordinului Makarios
31. Suedia, Stockholm – 6 noiembrie 1980, Marea Cruce a Ordinului Regal Steaua Polară
32. Danemarca, Copenhaga – 10 noiembrie 1980, Marea Cruce a Drapelului Danemarcei
33. Norvegia, Oslo – 13 noiembrie 1980, Ordinul Sfântul Olav
34. Indonezia, Djakarta – 22 noiembrie 1980, Ordinul „Cea mai remarcabilă fiică a ţării”, cu eşarfă
35. Malaysia, Kuala Lumpur – 25 noiembrie 1982, Ordinul „Sri Maharaja Manku Negara”, clasa I, cu colan
36. RP Bulgaria, Bucureşti – 6 octombrie 1983, Medalia jubiliară de aur „Gheorghi Dimitrov” (medalie comemorativă specială, cu prilejul naşterii lui Gheorghi Dimitrov)
37. Republica Togoleză, Bucureşti – 23 mai 1984, Ordinul Republicii Togoleze cu eşarfă
38. Republica Populară Congo, Bucureşti – 20 mai 1985, Ordinul Marea Cruce de Merit
39. Regatul Nepal, Katmandu – 16 martie 1987, Ordinul „Trishakti Patta”, clasa I, cu eşarfă
