Ultimul an de domnie al regelui Franței, Filip cel Frumos (înscăunat în 1285) este zguduit de un scandal uriaș, care va fi prin consecințele sale, la originea Războiului de o sută de ani.
Filip cel Frumos a avut patru copii (foto) care au ajuns la vârsta maturității: o fiică, Izabela, care se va căsători regina Angliei (căsătorită cu Eduard II al Angliei și poreclită „Lupoaica Franței”), și trei fii care la rândul lor vor urca pe tronul capetinilor:
Cel mai vârstnic, Ludovic, un caracter dificil, drept care va fi poreclit „Arțăgosul”, se va căsători cu Margareta, fiica lui Robert de Burgundia și a lui Agnes, ea însăși fiica lui Ludovic cel Sfânt. Orgolioasă și mereu răzvrătită, Margareta iubește la nebunie viața cu tot ce înseamnă ea.
Al doilea fiu, Filip, un bărbat inteligent, se va căsători cu Jeanne d’Artois, fiica lui Orthon IV de Burgundia și a lui Mahaut d’Artois.
În fine, al treilea, Carol, o personalitate ștearsă, se căsătorește cu Blanche, sora lui Jeanne, cumnata sa.
Cele trei căsătorii sunt foarte diferite între ele: Ludovic Arțăgosul își neglijează soția, fiind mai pasionat de Jeu de Paume (strămoșul tenisului), foarte populat la curtea Franței; Focoasa Margareta va ști să se consoleze.
Prințul Filip, dimpotrivă, se remarcă prin generozitatea și grija sa excesivă față de soția sa, Jeanne.
Iar Carol, în a cărui personalitate banalitatea era dublată de scorțoșenie, are o căsătorie anostă cu Blanche.
Cel mai interesant este însă că între cele trei soții (două fiind surori) se leagă o strânsă prietenie, ele aducând un aer de farmec și voie bună la curtea austeră a regelui. Eleganța și cochetăria lor provoacă în curând zvonuri scandaloase: se spune despre ele că primesc în iatacurile lor tot felul de tineri. Totuși, nici o dovadă despre aceste aventuri nu apare.
După trei-patru ani de la căsătorie, însă, Margareta și Blanche și iau ca amanți doi tineri, pe frații Gauthier și Philippe d’Aunay, „juni și chipeși cavaleri”, cum vor spune cronicile. Afacerea iese la lumină în aprilie 1314, la abația Maubuisson, lângă Paris, unde regelui îi plăcea să se retragă cu întreaga curte.
Totul începe odată cu vizita pe care regele și regina Angliei, Eduard II și Izabela, o fac între mai și iulie 1313 regelui Franței. Cu această ocazie, prinții Ludovic și Carol oferă în cinstea oaspeților un spectacol de marionete, după care Izabella le face cadou fraților și cumnatelor sale niște pungi pentru bani confecționate din materiale scumpe și brodate cu artă.
În luna decembrie a aceluiași an, Eduard II și Izabela oferă un mare banchet la Londra, pentru a sărbători întoarcerea lor acasă. Cu această ocazie, Izabela remarcă niște pungi absolut identice cu cele pe care le oferise cumnatelor sale la centurile a doi cavaleri normanzi, frații d’Aunay. Regina Angliei deduce că aceștia au o relație cu prințesele Franței, lucru pe care îl comunică tatălui său, Filip cel Frumos, în secret, cu ocazia unei vizite pe care o face în Franța în aprilie, anul următor.
Regele pune ca cei doi cavaleri să fie supravegheați îndeaproape și în scurt timp ancheta regală confirmă bănuielile.
Justiția se arată nemiloasă față de amanții adulteri. Margareta și Blanche sunt arestate, judecate și condamnate să fie tunse, îmbrăcate în pânză groasă de sac și duse într-o căruță acoperită cu pânză neagră la Andelys, în temnița castelului Gaillard.
Margareta, pocăită, ocupă o celulă deschisă în bătaia vântului în vârful donjonului. Victimă a relelor tratamente la care a fost supusă și apoi sugrumată din ordinul soțului său, „Arțăgosul”, moare în vara lui 1315.
Blanche are parte de un tratament ceva mai bun, într-o celulă „din fundul pământului”. Reușind să supraviețuiască până la încoronarea soțului ei, Carol IV, în februarie 1322, este mutată la Gavray, în Normandia, unde i se permite să se călugărească.
Jeanne este și ea arestată și plasată sub supraveghere în castelul Dourdan. Tratată cu mai multă atenție, ea își susține nevinovăția în fața regelui, sprijinită de mama sa, Mahaut d’Artois, și în final este iertată de soțul ei Filip și repusă în drepturi în cadrul unei serbări la curte.
Frații Gauthier și Philippe d’Aunay, acuzați că și-au făcut de cap cu nurorile regelui, sunt arestați și supuși la interogatoriu, ceea ce însemna câteva ședințe cumplite de tortură. Ei își mărturisesc vinovăția și după o judecată rapidă sunt executați în piața publică.
Execuția a fost una îngrozitoare chiar și pentru acele vremuri: au fost trași de roată de vii, jupuiți de vii, castrați, s-a turnat pe ei plumb topit și apoi decapitați. Trupurile lor spânzurate au fost lăsate să atârne în văzul lumii, putrezind câteva săptămâni. Organele lor sexuale, „arma crimei”, au fost aruncate la câini.
Didiet Audinot, în ale sale „Histoires effrayantes, din 2006, afirmă că „nici un trup nu a suferit mai mult” decât ale celor doi frumoși cavaleri.
Așa se sfârșește scandalul numit al „Turnului Nesle”, deși nu are nimic de-a face cu palatul Nesle, așa cum scrie Alexandre Dumas, în cartea sa omonimă.
După moartea ultimului fiu al lui Filip cel Frumos, Carol, din lipsă de moștenitori de parte bărbătească (lipsă la care scandalul de mai sus a jucat un rol important), tronul revine casei de Valois, spre nemulțumirea regelui Angliei și al regelui Navarrei. Așa va începe Războiul de o sută de ani.
