Toate variantele despre data și locul nașterii lui Mihai Eminescu

 

Mihail Chințescu susținea, pe 31 martie 1889, într-o conferință, la Ateneul Român, că Mihai Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova.

Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849.

În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849.

Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă data, 8 noiembrie 1848, și ca localitate Dumbrăvenii, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani. În acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.

Caracterizările lui Caragiale și Maiorescu

I.L. Caragiale, care după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: „În Nirvana”, „Ironie” și „Două note”, susținea că trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”:

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”.

Titu Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Jurnalistul Eminescu explica care credea că e rolul său:

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.

Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

Parteneri