Titulatura împăratului Romei: Demnități și semnificații
[I]mp(erator) Caesar / [divi N]ervae fil(ius) Ne[rva] / [Trai]anus Aug(ustus) Ger[m(anicus) Dac]/[icus po]ntifex maximu[s tribun]/[iciae po]testatis XII imp(erator) V[I co(n)s(ul) V p(ater) p(atriae)] / [portam] per leg(ionem) VIIII Hi[sp(anam) fecit] – York (Eburacum), Britannia, 107-108
După cum reiese și din imagine, doar partea centrală s-a conservat, însă reconstrucția întregii inscripții e realizabilă (Împăratul Cezar, fiul împăratului divinizat Nerva, Nerva Traianus Augustus, biruitor asupra germanilor, biruitor asupra dacilor, mare pontif al statului, deținător al puterii tribuniciene de douăsprezece ori, aclamat împărat de șase ori, consul de cinci ori, părinte al patriei, (a construit o portă) prin Legiunia VIIII Hispania.
Întrucât a supraviețuit o parte din cifra V, putem spune că la data ridicării acestei pietre Traian fusese salutat de cel puțin cinci ori. Traian a deținut puterea tribuniciană pentru a douăsprezecea oară din 10 decembrie 107 până la 9 decembrie 108. A devenit consul pentru a cincea oară în 103 (și pentru a șasea oară în 112). A fost salutat împărat pentru a șasea oară la finele celui de-al doilea război daco-roman în 106 (pentru a șaptea oară, în 114, în contextul războiului cu parții). Locul în care a fost găsită inscripția poate să indice și ceea ce fusese construit (probabil o poartă). Era ceva comun să nu se specifice exact ceea ce se construise. La fel, la final ar trebui să se fi regăsit verbul fecit. Inscripția ajută la urmărirea destinului Legiunii a IX-a, pentru că probează prezența acesteia în Britannia și infirmă zvonul că ar fi fost distrusă de o calamitate. Cel mai probabil a fost transferată.
Titlul de imperator era inițial, în vremea Republicii, acordat unui magistrat, în urma aclamării de către trupe, pentru a marca victoria în luptă. Iulius Caesar a adoptat termenul și la integrat titulaturii, ocupând locul unui praenomen. Cu timpul, a devenit un element de nelipsit al titulaturii, semnificând puterea militară a împăratului.
Urmează apoi Caesar, care a ajuns să devină un titlu, după ce Octavian (Augustus) l-a dobândit prin adopție (testamentară). Titlul de Augustus a fost inițial acordat unei persoane (anume Octavian, în 27 î.Hr.). Aceste două titluri aveau rolul de a legitima puterea noului împărat și de a-l lega de predecesorii săi.
Întrucât Traian a fost fiul (adoptiv) împăratului Nerva, care a fost zeificat (ca și Traian însuși, de altfel, după moarte), e normal ca în titulatură să apară divi filius. Cognomeul Traianus a fost utilizat pentru diferențiere. Traian nu și-a utlizat prenomenul or nomenul, M. Ulpius.
Traian a purtat de altfel și un epitet, care nu se regăsește în această inscripție, anume cel de Optimus Princeps
Acest epitet (sau cognomen, cum îi spune Pliniu) era menit a-l deosebi, a-l califica. Niciunul din urmașii lui Train n-a purtat acest epitet.
Titlul de pontifex maximus a fost luat de către Cezar în 63 î.Hr, iar de Augustus în 12 î.Hr., fiind conferit fiecărui urmaș. Înainte, în vremea Republicii, pontifex maximus era o funcție deținută pe viață de un magistrat ales.
Tot după modelul lui Augustus (din 23 î.Hr.), puterea tribuniciană a fost asumată de împărați pentru a sugera interesul, grija, preocuparea față de probleme cetățenilor de rând.
Formal, puterea era reînnoită anual, deși era deținută pe viață. Aceasta ajută la identificarea exactă a numărului de ani în care împăratul a deținut puterea.
Numărul care însoțește a doua apariția a titlului de imperator în titulatură indică numărul de aclamații primite de împărat după victorii obținute de el sau de către legatul său într-o provincie. P.p. (pater patriae) – oferit inițial tot lui August (în 2 î.Hr), a fost preluat apoi de toți urmașii săi. Cu acest titlu se încheie de obicei titulatura.
