Imediat am plănuit înfiinţarea unei şcoli de muzică unde toți fiii de lăutari să înveţe note, alăturând şi o secţie pentru tineret şi lăutari mai în vârstă pentru perfecţionarea diferitelor bucăţi muzicale.
Fondul Junimei Muzicale a prosperat şi dela 72 lei cum am pornit la drum — a ajuns în 1932 la suma de 49.567.
Preşedinte de onoare l-am proclamat pe d. Alfred Paximade, în urma ajutorului ce ni l-a adus.
Poate că dascălul ar mai fi urmat cu destăinuirile dacă pe la uşă nu s’ar fi ivit fel de fel de chipuri curioase.
— Sunt cei bătrâni, cari învaţă şi ei… Acum după amiază s’au adunat la ora de „ansamblu” .
Cobor jos. În fundul cafeneleis tau laolaltă tot felul de instrumente: viori, bas, ţambal etc.
Muzicanţii vor să arate ce pot şi tot sub conducerea profesorului atacă un marş. Şiragul notelor par strigăte de izbândă.
Cu figuri aprinse şi gesturi înfierbântate îşi continuă vijelios, cântarea. La final s’a făcut o tăcere largă, plină parcă de un suflu de măreţie. Bogăţia sângelui îşi arătase puterea.
— Dacă scriţi ceva despre noi… mi s’a adresat unul la plecare — să nu ne exageraţi mizeria. Aţi servi atunci pe cei cari venind să ne angajeze ne aruncă în nas că murim de foame şi nu ne vindem munca pe preţurile de nimic, pe care ni le oferă.
Sursa: Realitatea Ilustrată din 6 aprilie 1933
