Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Tenorul pe care Dumnezeu l-a trimis la Puccini și-a ținut cuvântul de a nu mai cânta în Napoli
Articole online

Tenorul pe care Dumnezeu l-a trimis la Puccini și-a ținut cuvântul de a nu mai cânta în Napoli

A început lecţiile de canto, în 1891, cu Guglielmo Vergine, cel mai bun maestru din Napoli.

Până în 1894, însă, maestrul nu şi-a pus prea multe speranţe în capacitatea cântăreţului de a deveni un profesionist, iar primele eforturi ale lui elevului său nu au fost promiţătoare.

Celebrul tenor Enrico Caruso (născut Errico Caruso), cel mai popular cântăreţ în toate genurile muzicale ale primilor 20 de ani ai secolului XX şi unul dintre pionierii muzicii înregistrate, s-a născut, la 25 februarie 1873, la Napoli, ca fiu al unui mecanic de locomotivă, Marcellino şi al Annei (Baldini).După terminarea şcolii primare, a lucrat ca mecanic în diverse ateliere napoletane.

La 15 martie 1895, Caruso şi-a făcut debutul profesional în L’Amico Francesco, a compozitorului amator Domenico Morelli, la Teatro Nuovo, din Napoli, iar ucenicia sa s-a desfăşurat în mici teatre italiene, cântând o varietate de roluri.

După o primire, însă, neprietenoasă a spectacolului său la Napoli, Caruso a promis că nu va mai cânta niciodată în Napoli şi s-a ţinut de cuvânt.

Apoi, între 1896-1897, a studiat cu Vincenzo Lombardi, realizând progrese constante, rafinând frumuseţea naturală a vocii sale.

Întâlnirea cu Puccini

După o perioadă de doi ani în circuitul din sudul Italiei, a făcut o audiţie pentru Giacomo Puccini în vara anului 1897, care căuta un tenor pentru un spectacol cu La Boheme, la Livorno.

Puccini a fost impresionat de gama şi tonul vocii tânărului Caruso, rostind celebra întrebare Chi ti ha mandato da me? Il Dio? (Cine te-a trimis la mine? Dumnezeu?), potrivit ilovs.ru/it/mir-muzhchiny, citat de Agerpres.

Primele sale interpretări importante au fost în operele Il Voto, compuse de Umberto Giordano, la 10 noiembrie 1897 şi în L’Arlesiana de Francesco Cilea, la 27 noiembrie 1897, la Teatro Lirico di Milano. Sezonul următor Caruso a început cu un rol în Fedora, compusă de Umberto Giordano, şi a înregistrat un succes electrizant.

A mai interpretat pe aceeaşi scenă la 17 noiembrie 1898.

Angajamentele de la Sankt Petersburg, Moscova, Buenos Aires şi Bologna au fost încununate de o invitaţie de a cânta la La Scala, din Milano, condus de Giulio Gatti-Casazza şi Arturo Toscanini.

489 de înregistrări

Caruso a făcut prima sa înregistrare la 11 aprilie 1902, într-un apartament de hotel din Milano, Italia. Pe parcursul următorilor 19 ani, a mai făcut 488 de înregistrări, aproape toate pentru casa de discuri Victor. A câştigat mai mult de două milioane de dolari numai din înregistrări, iar compania aproape de două ori mai mult.

Caruso a fost primul muzician din istorie care a făcut înregistrări şi care a vândut peste un milion de discuri cu înregistrarea sa din 1902, Vesti le gubba din ‘I Pagliacci’ (Clovni) al lui Ruggero Leoncavallo.

Idolatrizat în toate centrele lirice, strălucitul tenor napoletan a fost subiectul unei publicităţi aproape fără precedent.

La Berlin şi Viena au fost sărbătorite nopţile Caruso”, iar în Mexico City a primit 15.000 de dolari pentru o singură reprezentaţie.

La apogeul carierei sale, onorariile pentru spectacolele sale depăşeau 500.000 de dolari pe an.

Cea mai veche dintre cele aproape 250 de înregistrări ale sale datează din 1902, iar venitul său anual numai din această sursă ajungea la 115.000 de dolari.

O’Sole Mio este cântecul care a intrat în istorie, prin interpretarea lui Caruso, şi a devenit în scurt timp unul dintre simbolurile culturale ale Italiei.

A contribuit la popularizarea a numeroase cântece napoletane în străinătate, printre care: Torna a Surriento, Maria Mari, Marechiaro, A vucchella, Pecché?, Core ‘ngrato, Mamma mia che vo sape.

S-a oprit în ajunul Crăciunului

După triumfurile alături de soprana Nellie Melba în La Boheme la Monte Carlo şi Rigoletto la Londra în 1902, a plecat la New York, unde şi-a făcut debutul la Metropolitan Opera, în rolul Ducelui de Mantova, în Rigoletto, al lui Giuseppe Verdi, în noiembrie 1903.

A cântat în următoarele optsprezece sezoane, având 607 apariţii în 37 producţii diferite de operă. Ultima reprezentaţie a lui Caruso a fost în ajunul Crăciunului, 1920, interpretând Eleazar în ‘La Juive’ a lui Halevy.

A cântat în franceză, spaniolă, engleză, italiană şi latină, interpretând în opere ale compozitorilor Leoncavallo, Mascagni, Puccini.

Legendara sa înregistrare, din 1904, Una furtiva lagrima, de Gaetano Donizetti, este folosită pe multe coloane sonore de film.

Printre numeroasele onoruri primite de Caruso se numără: Ordinul Coroanei Italiei, Legiunea de Onoare Franceză şi Ordinul Vulturul Coroanei Prusiei.

Artistul era total lipsit de gelozii profesionale. Comediant înnăscut, era, de asemenea, un caricaturist talentat.

Generozitatea sa caldă l-a făcut să fie iubit cu adevărat de asociaţii săi şi de public în general, într-un grad aproape unic în teatrul liric. A fost distins cu o stea pe Walk of Fame la Hollywood, California.

A avut doi fii cu cântăreaţa de operă Ada Giacchetti. În 1918, s-a căsătorit cu o americancă bogată, cu care a avut o fiică.

A contractat pneumonie şi a dezvoltat complicaţii. După o serie de operaţii nereuşite, Enrico Caruso a murit la 2 august 1921, şi a fost înmormântat la Napoli cu cea mai mare veneraţie.

Cel mai important film despre Enrico Caruso a fost cel intitulat Enrico Caruso, legenda unei voci (1951), regizat de Giacomo Gentilomo. Filmul se concentrează asupra biografiei lui Enrico Caruso.

 

 

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA