Pe 14 ianuarie 1900, la teatrul Costanzi din Roma, soprana româncă Hariclea Darclée interpreta rolul Floria Tosca, la premiera operei lui Giacomo Puccini.
Hariclea Darclée a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi și de iubirea vieții sale, baritonul Eugenio Giraldoni.
N. Carandino, în cartea „Darclée. Viața de glorie și de pasiune a unei mari artiste”, scrie că, la nașterea ei, s-a prezis că “duduia va călători mult și va fi mereu în sărbătoare”.
S-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini grecești. Mama, Maria Haricli, născută Aslan, era nepoată directă a domniței Mavrocordat. Tatăl, Ion Haricli, era mare proprietar la Turnu Măgurele, unde Haricleea locuiește până la vârsta de aproape 16 ani, când este dusă de familie cu vaporul la Pensionul Lobkovitz de pe Augustinerstrasse din Viena.
Mi se prezice un viitor strălucit
În februarie 1881, s-a căsătorit cu tânărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulary. În 1886 pleacă la Paris. Nici măcar nașterea fiului ei, Ion, nu o abate din drum, continuând să ia lecții de canto.
“Am făcut progrese și sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit”, scria Darclée familiei.
La Paris unde este remarcată de Charles Gounod, care îi încredințează rolul Margaretei din opera sa Faust, rol cu care își face debutul pe scena Operei, în anul 1888.
Primadonna
Giacomo Puccini compune, pentru vocea ei, Tosca, Pietro Mascagni, Iris, iar Alfredo Catalani, La Wally. Hariclea Darclée s-a impus ca primadonna în marile teatre de operă de la Paris, Berlin, Florența, Milano, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Barcelona, Madrid, Monte Carlo, Moscova și Sankt Petersburg.
La Scala din Milano, scena consacrării sale mondiale, Hariclea Darclée a debutat pe 26 decembrie 1890, cu rolul Chimène din Cidul de Massenet, aplaudată fiind chiar de Giuseppe Verdi.
Înainte să urce pe scenă obișnuia să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului.
“Admir artista, iubesc însă femeia”
Regele Carlos al Portugaliei, care-i trimitea adesea scrisori de dragoste, îi scria: “Dacă aș putea, te-aș păstra pentru mine și ți-aș cere mereu, mereu să cânți” sau “Admir artista, iubesc însă femeia”.
A murit în sărăcie la București, pe 12 ianuarie 1939, din cauză că viile sale de la Cotnari, sursa existenței sale după încheierea carierei, au fost distruse de o teribilă grindină, iar boala care i-a marcat sfârșitul (sarcom hepatic) nu i-a mai permis restaurarea lor.
Funeraliile au fost finanțate de Ambasada Italiei, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu. O altă variantă, care apare în revista „Afirmarea” din ianuarie 1939, este că înmormântarea s-a făcut pe cheltuiala regelui Carol al II-lea
