Anton Alexandrescu raporta că pe 14 octombrie 1952 fusese invitat de ministrul Cultelor, Vasile Pogăceanu, la o discuţie despre problemele bisericeşti.
A doua zi au stat de vorbă mai îndelungat, “pornind de la situaţia bisericii în etapa actuală”, ministrul arătând că în dosul proecupărilor religioase se ascund manevrele reacţiunii.
El a amintit că “starea de nemulţumire şi frământare a Patriarhului” izvora din influenţele unor preoţi reacţionari şi îi propunea lui Alexandrescu să contribuie la desprinderea lui Justinian de astfel de influenţe.
Acesta arăta că îi cunoaşte nemulţumirea şi supărarea patriarhului, determinate de două cauze:
“a. O serie de zvonuri defăimătoare menite să-i zdruncine prestigiul – dintre care unul i-a rănit profund sentimentele de familie la care ţine nespus de mult – zvonuri care patriarhul este încredinţat că au pornit din cercurile Ministerului Cultelor.
b. Convingerea patriarhului că tov. ministru se amestecă în amănuntele gospodăriei eparhiei, impunând totdeauna fără documentare punctul său de vedere.
Pe lângă acestea, o piedică în colaborare o stârneşte activitatea, sau poziţia, nesănătoasă a preotului Alexandru Ionescu, care, fie incapabil să se orienteze, fie manevrat de elemente reacţionare sau stăpânit de obligaţii mai vechi, are o comportare dăunătoare bunului mers al treburilor bisericeşti şi bunei colaborări”.
Promovarea preoţilor legionari
Alexandrescu îşi continua raportul dându-şi cu părerea că influenţa reacţionară se menţinea prin preoţii legionari “promovaţi mereu în posture de conducere”.
El considera că acest lucru era cu atât mai grav cu cât „legionarii, cu cât sunt mai culţi (de exemplu preoţii) cu atât sunt mai periculoşi, fiindcă au dibăcia să-şi camufleze şovinismul retrograd, fanatismul mistico-naţionalist”.
Opinia asta i-o spusese şi patriarhului, care s-a dezvinovăţit cu argumentul că îi sunt impuşi.
În acest sens, Alexandrescu îi dădu-se exemple lui Pogăceanu: noul secretar al Mitropoliei Craiovei, preotul Stoian, fost legionar, apoi antonescian, susţinând războiul etc; noul consilier al episcopiei Râmnicului, preotul Marinescu-Brezoi, fost legionar notoriu (şi, se zice, membru în “echipa morţii”); protoiereii din raza Bucureştilor: preotul Ciocan fost legionar – cel cu manifestul către preoţii bucureşteni în 1941, să sprijine războiul antonescian; preotul Dinescu, fost şef de sector legionar în Brăneşti).
„Tov. Ministru a susţinut că nu are amestec, întrucât ierarhii îi numesc şi aceştia răspund. Cu acestea ne-am despărţit, eu făgăduind că voi vorbi mai stăruitor cu patriarhul”, puncta Alexandrescu.
Întâlnirea de sâmbata seara
Om de cuvânt, el a mers, pe 18 octombrie, într-o sâmbătă seara, l-a patriarh cu care a stat pe îndelete de vorbă.
“Patriarhul a rămas pe poziţia lui de neîncredre totală şi ostilitate faţă de tov. Pogăceanu, aducând o serie de exemple-argumente, care, în măsura în care se vor dovedi adevărate, eu le apreciez destul de grave. Acestea, în afară de problemele preoţilor legionari promovaţi şi a “jignirii repetate a demnităţii şi sentimentelor lui familare”.
Amintesc un exemplu dat: Împuternicitul Ministerului Cultelor pe lângă Patriarhie de numeşte Isaiu. Cine ste Isaiu? “Fost funcţionar la Min. Cultelor, scos şi trecut mai demult la Patriarhie, din cauza trecutului său legionar. Scos şi de la Patriarhie pentru acţiuni de sabotaj la tipografie. Apoi, renumit în Min. Cultelor şi… trecut împuternicit”.
Alexandrescu atrăgea, în mod special, atenţia CC asupra:
Impasului grav în care se găsesc raporturile dintre Min. Cultelor şi conducerea bisericii ortodoxe, nu numai a patriarhului.
Unor cauze mai adânci care au creat şi alimentează acest impas, cauze între care, pe cea mai importantă o apreciez: a unei linii clare şi unitare în acest domeniu, linie care să fie urmată de toţi (fie cea trasată de tov. Gheorghiu-Dej, fie cea dată de altcineva, dar care să fie una).
Necesităţii de a se sfărâma odată lanţul nenorocitelor înrâruriri legionare în acest sector.
Cazurile speciale care îl mâhneau pe Justinian
Anton Alexandrescu revenea, pe 20 februarie 1953, cu “Cazuri speciale. Câteva rememorări şi reflecţii”, pe care le începea aşa: “Prin 1950, la realegerea Consiliului Naţional Bisericesc a fost propus şi preotul Vasilian. Cum acesta era cunoscut ca fost legionar şi – se pare – fost candidat pe lista legionară, în frunte la Orhei (Basarabia), a fost contestat în şedinţă şi înlocuit, întrebând pe Patriarh de ce l-a propus, mi-a răspuns: Ce să, ştiam, dar au stăruit Internele să-l admit”.
Şi continua raportorul nostru să informeze conducerea de partid şi de stat:
“În toamna 1951, a fost ales episcop al Oradiei arhimandritul Valerian Zaharia – fost legionar activ în Iaşi şi unul dintre vârfurile legionare, până în acel moment, în Min. Cultelor.
Întrebând pe Patriarh de ce a consimţit, mi-a spus cam următoarele: Nu nu mai că m-am opus, dar am prezentat şi copie după o scrisoare recentă a fostului mitropolit Visarion Puiu (aflat acum la Paris) prin care mulţumea lui Valerian pentru materialul trimis.
Deci, dovada că este încă în legătură cu el. Dar, nu s-a luat în seamă”.
Patriarhul i-a mai dat exepmple de cum “e forţat să lucreze” de către Ministerul Cultelor:
Mi s-a impus să transfer de la Tulcea în Bucureşti pe preotul Malaroiu, fostul primar cuzist al acelui oraş.
În 1951, l-am adus. În ianuarie 1952, M. Cultelor mă forţa să-l fac şi consilier la Mitropolie.
Şase luni – până în vara lui 1952 – consiliul metropolitan a stăruit cu îndărătnicie, din ordinul ministerului, se spunea că este dorinţa expresă a “tov. Bădău de la CC”, să numesc protoereu în Ialomiţa pe un preot Costin, deşi le-am arătat că protoereul în funcţie se bucură de creditul autorităţilor locale, iar cel propus de minister a fost legionar şi este decorat ca voluntar pe frontul antisovietic, cu decoraţia pentru cruciada antibolşevică.
Printre cei propuşi pentru scoaterea la la Institutul Teologic a fost şi binecunoscutul cap al legionarilor prof. preot Grigorie Cristescu. Ministerul Cultelor nu a admis şi l-a menţinut”.
Patriarhul care l-a ascuns pe Gheorghiu-Dej
Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 şi 1977.
S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori creştini, şi a murit pe 26 martie 1977 în Bucureşti.
În 1915 a intrat la Seminarul teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în 1923, obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului depus la Şcoala normală din acest oraş.
Căsătorindu-se cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel şi Gheorghiţei Popescu, din comuna Braloştiţa, Dolj, la 14 octombrie 1924 s-a preoţit pe seama parohiei Băbeni, îmbinând slujirea de învăţător cu cea de preot, s-a dovedit un adevărat apostol şi luminător.
În anul 1925 s-a înscris la Facultatea de teologie din Bucureşti şi a obţinut licenţa în 1929. În anul următor a demisionat din învăţământul primar şi s-a consacrat slujirii preoţeşti.
În 1938, în martie, împreună cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi cu ziaristul Octav Livezeanu, a înfiinţat revista „Muncă şi Voie Bună” pentru muncitori, cu apariţie săptămânală, la început, iar mai târziu bilunară.
Revista avea o pagină bisericească, intitulată „Pentru suflet”, pe care a scris-o singur, până în septembrie 1939, când a încredinţat-o scriitorului Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu).
Justinian şi-a datorat ascensiunea, de după 6 martie 1945, în ierarhia Bisericii faptului că îl ajutase pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944.
