Cutremurul de la 4 martie 1977 l-a prins pe Patriarhul Justinian în spital. Suferea de diabet și de grave probleme cardiace. Fusese internat la Elias încă din februarie. Pentru a-l proteja, nimeni nu i-a spus despre dezastrele provocate de seism, care afectase și numeroase biserici și făcuse victime inclusiv printre preoți, studenți la Teologie și seminariști.
Socotind că starea de sănătate s-a ameliorat îndeajuns, medicii au decis externarea Patriarhului pe 26 martie. A fost așteptat de fiul său, doctorul Ovidiu Marina, care a venit să-l ia cu o mașină.
Când a ieșit pe poarta spitalului și a văzut ruinele care se aflau peste tot, Patriarhul a înmărmurit. Mașina nu a apucat să parcurgă decât câteva sute de metri. În fața dezastrului din Piața Victoriei, doar atât a putut să mai spună: „Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”. Și a murit, căzând cu capul pe umărul fiului său.
Deși a fost readus de urgență la spital, medicii nu au mai avut ce face decât să constate decesul în urma infarctului fatal.
A fost depus la Catedrala Patriarhală abia pe 29 martie și înmormântat pe 31 martie, la mănăstirea Radu Vodă din București, unde își pregătise din vreme loc de veci.
În plin comunism ateu, mii de credincioși au ținut să își ia rămas bun de la cel care le fusese părinte duhovnicesc vreme de aproape trei decenii, în cea mai cruntă perioadă din istoria noastră.
Pe mormântul său, Patriarhul i-a cerut meșterului să graveze următoarele cuvinte:
„M-am luptat lupta cea bună! Credinţa am păzit! Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel drept, în ziua aceea.”
Salvatorul lui Gheorghiu-Dej
Puține personalități românești au fost mai nedreptățite decât Justinian Marina, cel căruia i s-a spus „Patriarhul Roșu” sau „Sovrom Patriarhul” (sovromurile erau societăți mixte sovieto-române, prin care bogățiile țării noastre erau drenate către URSS – n.a.).
Istoricul George Enache vorbește despre umorul amar cu care Patriarhul le povestea apropiaților că este atacat de românii din exil, în timp ce comuniștii, cu care se afirma că ar fi prieten, îi urmăreau fiecare mișcare. „Să înebunești, nu alta!”, exclama Justinian.
Acuzațiile de „colaboraționism” cu regimul comunist se bazează pe un episod din august 1944, când preotul pe atunci Ion Marina i-a salvat viața lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Într-adevăr, profitând de regimul de pază superficial, în noaptea de 13/14 august, Dej reușește să evadeze din lagărul de la Târgu Jiu. Potrivit relatării lui Gheorghe Apostol din cartea sa Eu și Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer a primit de la partid o sumă mare de bani pentru a cumpăra o mașină cu care să-l aducă pe Dej la București.
Maurer a tocat însă cea mai mare parte a banilor. Suma rămasă îi permite doar să închirieze o rablă de mașină al cărei șofer era simpatizant comunist. Ca urmare, întârzie câteva ore la întâlnirea fixată cu evadatul la Coloana Infinitului din cauza numeroaselor pene, pentru ca, mai apoi, după câțiva kilometri de mers, hârbul să se strice din nou. Dej este nevoit să meargă pe jos până la Râmnicu Vâlcea unde este adăpostit de Marina, care era parohul Sfântul Gheorghe. Membru al PNȚ, preotul nu avea nici un fel de simpatie față de Antonescu, așa că l-a primit cu bucurie pe Dej la el în casă. Acesta a stat zece zile, ratând evenimentele de la 23 august.
Dacă Maurer nu ar fi tocat banii și ar fi cumpărat o mașină ca lumea, Dej și Marina nu s-ar fi cunoscut.
„Regimul ăsta va dura câteva decenii”
Așadar, simpatia și sprijinul politic de care s-a bucurat Justinian din partea liderului comunist sunt reale. Cel puțin la început.
De aici, însă, până la a afirma că Patriarhul a fost „omul comuniștilor” este o infamie. Justinian a fost pur și simplu realist: el a înțeles că regimul comunist este bine instalat pentru multe zeci de ani de zile și că o opoziție deschisă ar fi fost inutilă și contraproductivă.
Iată ce le mărturisea el în 1948, la scurt timp după întronizarea ca Patriarh, intendentului Palatului și câtorva clerici mai tineri, printre care și lui Bartolomeu Anania: „Voi credeți că o să înceapă războiul, o să ne elibereze americanii, regele o să revină pe tron… Bine-ar fi să fie așa! Însă eu cred că va trebui să ne obișnuim cu regimul ăsta câteva decenii”.
Într-un interviu pe care mi l-a acordat acum trei ani pentru Evenimentul zilei, Dan Ciachir, care deține informațiile de mai sus chiar de la Bartolomeu Anania, era convins că Patriarhul nu se baza doar pe intuiție.
Astfel, Dan Ciachir cita un episod consemnat în jurnalul său de Ioan Hudiță. Era în septembrie 1944, la o lună după evadarea și găzduirea lui Dej. Preotul Ion Marina, șeful organizației țărăniste din județul Vâlcea merge la Ion Hudiță, care era secretarul general al PNȚ și viitor ministru în Guvernul Sănătescu, pentru a-i relata cu loialitate cum se desfășurase întâmplarea cu adăpostirea lui Dej. La întâlnirea cu Hudiță este de față și Maurer, care îi propune preotului șefia organizației comuniste din Vâlcea. Cum reacția lui Marina este una de indignare, Maurer le spune celor doi țărăniști că sovieticii nu au încredere în „partidele istorice” și că le vor lichida.
Așadar, Patriarhul vorbea în deplină cunoștință de cauză despre longevitatea regimului comunist.
El a avut de ales între a accepta să conducă nava Bisericii prin furtuna comunistă cu cât mai puține pagube, sau să se dea la o parte, lăsând locul unui politruc cu sutană.
Un intelectual care a iubit intelectualii
De asemenea, este complet falsă imaginea de „preot de țară” pe care i-au creat-o lui Justinian detractorii.
