În general, când se vorbește despre fantome în lumea serviciilor se face referire la ofițerii sub acoperire, a căror identitate reală a dispărut sub noianul de identități false. Aici e vorba însă de strigoi.
Sunt ele reale? Ca orice poveste cu fantome, ele reprezintă realitatea așa cum au perceput-o la un moment dat martorii audiați.
S-a făcut vreun demers de către conducerea CIA după ce au apărut mărturiile care urmează, pentru a vedea ce este real sau ce este halucinație în poveștile lor? Nu știm, dar cert este că martorii citați au rămas agenți ai CIA, ceea ce înseamnă că nu au fost considerați nebuni sau iresponsabili și au fost lăsați să se ocupe în continuare de cele mai sensibile probleme ale politicii americane.
Toate poveștile sunt din anii ’80 și au fost strânse într-o colecție, desecretizată de CIA, fără a se spune dacă ele au făcut obiectul unor verificări sau au fost tratate ca simple ciudățenii.
Strigoiul cu un singur regret
Prima mărturie este a unui ofițer care a lucrat la începutul carierei în OHB, Original Headquarters Building, clădirea veche a structurii centrale. El își amintește că liftul obișnuia să se oprească la etaje unde nu era nimeni. Pur și simplu elevatorul se oprea la etaje unde nu îl chema nimeni.
Începătorul de atunci a vorbit despre asta cu agenți cu mai multă experiență și ei i-au spus că atunci când ușile se deschid trebuie să spună ”Bună ziua, domnule director!”
Oamenii erau convinși că sediul era bântuit de fantoma lui Allen Dulles, cel mai influent director al CIA. Dulles proiectase clădirea, obținuse finanțările pentru construcție dar, când să-și ocupe noul birou, a fost schimbat din funcție. Se pare că a murit cu regretul că nu și-a folosit biroul.
Un mort joacă baschet
Un agent al serviciului de protecție își amintește că, în 1986, în timp ce își făcea rondul de noapte, a auzit cum cineva bătea mingea în sala de baschet.
A ascultat la ușă îndelung driblingurile cu mingea. A intrat în sală și zgomotul a încetat brusc.
În mijlocul sălii era o minge care încă se mișca. Nu a văzut umbre sau oameni, nu a auzit pași îndepărtându-se.
A raportat incidentul și șeful său i-a spus că nu e prima oară când se aud zgomote suspecte din sala de sport, dar că verificările nu au dus la nicio concluzie.
Un bărbat cu melon
O secretară a rămas să lucreze peste program. Avea de terminat niște documente. Știa că este ultima persoană rămasă în clădire, dar, în timp ce bătea un text la mașină, a auzit zgomotul făcut de o altă mașină de scris.
La intervale regulate auzea și clopoțelul care anunța schimbarea de rând.
Când a vrut să plece a aruncat un ochi într-un birou, de unde părea că vin zgomotele.
Sprijinit de birou era un bărbat îmbrăcat în costum, cu un melon pe cap, care părea că vorbește la telefon.
Femeia s-a retras puțin, dar apoi și-a dat seama că trebuie să-i spună respectivului că rămâne singur în clădire și a dat să intre. Camera era goală și nici măcar nu avea telefon.
A discutat dimineață cu mai mulți colegi și a aflat că nu era singura care văzuse bărbatul. Un coleg mai în vârstă i-a spus că ar putea fi un fost agent care a dispărut pe drumul spre casă. Înainte de a pleca, el a sunat acasă să-și anunțe soția că vine la cină.
Cititorul de hărți
Un agent care avea misiunea de a aranja deplasările în strâinătate ale lucrătorilor CIA a rămas într-o seară să lucreze până mai târziu.
Spre ieșire traversa biblioteca. A văzut un om care se uita atent la o harrtă întinsă pe o masă.
Bărbatul s-a întors spre el, i-a zâmbit și a dispărut ca o ceață.
Figura i s-a părut cunoscută, dar l-a recunoscut abia când i-a văzut fotografia pe un panou de onoare. Era William Joseph Casey, fost director al CIA.
Foto Femeia Maro/Wikipedia
