Iată câteva din destăinuirile celor doi, publicate de Ion Tic în Ilustrațiunea Română din 31 octombrie 1934:
-Nevastă-mea, spuse Ivan Inochentistul – v-ar putea povesti și mai multe de vreme ce a fost chiar în mănăstirea de unde a pornit inochentismul.
-Ai fost la mănăstirea Balta, în Ucraina?
-Da de acolo am și crucea de la gât. Am fost de mult, de când moldovenii mergeau cu miile la blagoslovenia Sfântului Inochentie…
-Desigur mai ești și astăzi inochentistă…
-Păzească Dumnezeu… Am păcătuit și mai greu crezând că în mijlocul sectanților mă voi mântui de păcate.
N-aș mai vrea în viața mea să mai aud de așa ceva. Numai la gândul că am fost cândva inochentistă, că am pângărit credința strămoșilor mei moldoveni, mă cutremur…
-Totuși, ce te-a îndemnat să urmezi tagma blestemată?
-Prostia noastră, domnule. Mergeam ca oile, mânate de Necuratul. Sate întregi mergeau la mănăstirea „moldovenilor” , unde „Sfântul” – și el moldovan – făcea felurite minuni…
Era atâta de norod încât așteptai cu lunile până să-ți vină rândul să te apropii.
-Și ce minuni săvârșea?
-Vindeca bolnavi, mântuia păcătoși și ne spunea, fiecăruia în parte, păcatele…
-Și d-tale ți-a spus?
-Mi-a spus. Păcătuisem înainte de măritiș și…
-Dar în peșterile de la noi ai fost?
Femeia aplecă ochii rușinată, apoi, după câteva clipe de ezitare, răspunse:
-Am fost. Dar mi-i groază să-mi mai aduc aminte… Eram oarbă și Dumnezeul părinților mei îmi luase mințile. Altfel nu pot tălmăci rătăcirea mea de atunci…
-Te-aș ruga să-mi spui dacă la „slujbele” din subterane inochentiștii beau vin, rachiu..
Femeia zâmbi cu înțeles. Apoi:
-Și încă cât! În toate peșterile poliția și jandarmii au găsit butoaie cu vin și rachiu. Într-o peșteră se găsesc din belșug două lucruri: vin și tămâie.
-Dar tămâie pentru ce?
-Pentru că oamenii amețiți de băutură, în fumul gros de tămâie, nu se mai văd unii pe alții…
Păcatele trupești se săvârșeșc deavalma, fiecare fiind transportat cu mintea într-o altă lume… De aceea în toate hrubele veți găsi fum gros de tămâie…
-Și orice inochentist participă la asemenea blestemății?
-Nu. Numai cei „încercați”, în care „Șeful” are toată încrederea. În special „surorile novice”, care pot primejdui ascunzătoarea, și cei „slabi de înger”, care n-au încă destulă tărie inochentistă, așteaptă în „casele de rugăciuni” din locuințele diferiților săteni…
Femeia ne povesti apoi câteva din păcatele „rituale”, îndeajuns de scandaloase – unele aproape de necrezut.
-Și, totuși, continua femeia, toate acestea sunt adevăruri crude. Dacă basarabenii noștri le-ar cunoaște în toată goliciunea, multe suflete ar putea fi salvate de la pierirea sigură…
– Ceea ce este încă și mai durerors – interveni Ivan – e faptul că părinții inochentiști își nenorocesc și copiiii, pe care-i fac de mici inochentiști…
Copiii, devenind mari – dacă pot scăpa de boli devin maniaci, pe jumătate nebuni.
Așa îmi amintesc de Sava Șoimu din Vârtejeni, cel care a colindat cu icoana în spate toată Basarabia, anunțând „sfârșitul Pământului”.
Sava era copil de inochentist, crescut în fanatismul sectei.
Cutreierând satele pentru a vesti „sfârșitul Pământului”, el făcea în realitate propagandă inochentistă pe față.
Bietul Sava! Ispășea păcatele părinților și ei pedepsiți de cine știe ce blestem!
Iată ce scria despre inochentism revista Biserica și Școala, care apărea la Arad, pe 5 octombrie 1930:
Călugărul Inochentie (născut în satul Coşenţi, jud. Soroca la anul 1873) fu hirotonit în 1910 la. mănăstirea Balta din Ucraina. El zicea că într-ânsul s-a întrupat Duhul sfânt.
