Oficial, ei nu există. Și totuși Vaticanul are mulți spioni.
Potrivit lui Diego Pirillo, cercetător italian de la Universitatea Berkeley, crearea aparatului de informații al Sfântului Scaun datează din secolul al XVI-lea.
Cardinalul Antonio Ghisleri (1504-1572), devenit papă sub numele de Pius al V-lea, este cel care ar fi întemeiat acest serviciu pentru a o supraveghea pe „eretica” Elisabeta I, regina Angliei, și a contracara acțiunile Londrei „schismatice” la curțile europene.
Botezată „Sfânta Alianță” înainte de a-și lua numele de Sodalitium Pianum sau Brădetul sub pontificatul lui Pius al X-lea (1903-1914), această instituție a suscitat multe fantasme, cu atât mai mult cu cât, după cum arăta istoricul francez Emile Poulat, ea fusese infiltrată de aripa cea mai dură a Bisericii Catolice, scrie Le Point.
Dacă activitatea sa în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea a fost bine studiată, mai ales de către David Alvarez și Robert Graham, operațiunile serviciului secret al Vaticanului în secolul XX nu făcuse încă obiectul nici unei lucrări.
Bun cunoscător al arcanelor lumii informațiilor, francezul Yvonnick Denoël acoperă această lacună cu recenta sa carte, Spionii Vaticanului.
Autorul arată că abilitatea demonstrată de agenții Sfântului Scaun a câștigat admirația inclusiv a CIA.
„O mare putere poate trimite zece, douăzeci, chiar și cincizeci de spioni într-o anumită țară, în timp ce Biserica are sute de preoți în statele cele mai mici”, a comentat un fost cadru al centralei de la Langley.
Deși, în mod evident, nu toți preoții sunt agenți secreți, rapoartele pe care le completează periodic despre parohiile lor precum și descrierea climatului politic care domnește în țările unde activează constituie surse prețioase de informații pentru Roma. Acestea sunt analizate în cadrul unei celule specifice a oficiului central pentru afaceri externe pontificale.
Pentru a-i demasca pe membrii acesteia, KGB a desfășurat la sfârșitul anilor 1960 o îndrăzneață operațiune, dejucată de Ufficio Centrale din Vigilanza în 1978.
De atunci, numeroase agenții de informații, inclusiv occidentale, s-au dat de ceasul morții pentru a înțelege cum se articulează această rețea care dublează țesătura diplomatică a celor 183 de nunțiaturi (cum sunt numite reprezentanțele diplomatice ale Vaticanului) de pe întreg globul.
Această structură a rămas până astăzi secretă. Vaticanul poate conta pe o multitudine de canale paralele pentru a realiza misiuni clandestine. Reprezentanții numeroaselor ordine – iezuiți, dominicani sau franciscani – dar și organizații laice (precum Opus Dei sau Legionarii lui Hristos) activează ca emisari oficioși ai Papei.
Dacă o ramură specială a Congregației pentru Doctrina Credinței are ca obiect de activitate combaterea „devierilor” doctrinare în interiorul Bisericii, veghind ca oile sale să nu se rătăcească de turmă, alte grupuri au drept sarcină apărarea intereselor Sfântului Scaun.
Tocmai activitatea acestor celule este descrisă de cartea lui Denoël.
Astfel, aceasta detaliază un aspect mai puțin cunoscut din Al Doilea Război Mondial: salvarea a 6.000 de refugiați evrei dintr-o sută de mănăstiri, după ocuparea Italiei de către armata germană începând cu 1943.
Denoël aduce un omagiu curajului dovedit de o serie de oameni ai Vaticanului, cum ar fi cardinalul Eugène Tisserant, episcopul Hugh O’Flaherty sau nunțiul apostolic Angelo Roncalli.
Însă nu uită să pomenească nici de o altă ramură a Bisericii, întruchipată de episcopii austriac, Alois Hudal, și iugoslav, Krunoslav Draganovici, sau de rectorul croat Juraj Magjerec, care au organizat exfiltrarea, după război, a unor demnitari naziști către America Latină.
Analizând cele șase pontificate, de la Pius al XII-lea la Francisc, Denoël descrie șase mari perioade din istoria Bisericii Catolice printr-o prismă originală.
El detaliază inițiative îndrăznețe cum ar fi instalarea în URSS a trei iezuiți curajoși (Moskwa, Cuiszek și Nestrow), care au informat Vaticanul timp de mai mulți ani în legătură cu realitățile din Gulag, riscându-și viața.
Cartea citează și o serie de anecdote amuzante despre viața dublă a unora dintre prelați. Cum ar fi arhiepiscopul Gerald O’Hara, a cărui activitate secretă în România i-a atras expulzarea de către Nicolae Ceaușescu și care a fost demascat din cauza unei femei.
