Totuși, un singur submarin a reușit „performanța” de a eșua de două ori.
Clasa Charlie, potrivit codului NATO, Project 670 a fost o clasă de submarine nucleare purtătoare de rachete de croazieră.
Aceste nave erau concepute pentru a ataca ținte terestre americane, în special orașe și baze navale, cu focoase convenționale și nucleare, arată un documentar National Interest.
Conceput la începutul anilor 1960, primul Charlie a intrat în serviciu în 1967. Cu un deplasament de 4.900 de tone, putând dezvolta o viteză de 24 de noduri, aceste submarine puteau trage cu P-70, o rachetă capabilă să trimită un focos convențional sau nuclear de 200 de kilotone la o distanță de 50 de kilometri.
Nu era o distanță mare, însă capacitatea Project 670 de a trage de sub apă a dat destule bătăi de cap comandanților NATO.
Al zecelea din clasa sa, submarinul K-429 a intrat în serviciu în septembrie 1972. Acesta a fost integrat în Flota Pacificului, cu baza la Petropavlovsk.
La începutul anului 1983, nava a intrat în port pentru modernizări, iar echipajul a plecat în concediu.
În timul reparațiilor, rachetele de croazieră și torpilele nucleare au rămas la bord.
În primăvara lui 1983, tensiunile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică se aflau la cel mai înalt nivel din întreg Războiul Rece.
Pe lângă sprijinirea gherilelor anti-sovietice din Afganistan, Statele Unite începuseră să testeze în mod agresiv apărările aeriene și maritime sovietice de-a lungul întregii frontiere a URSS.
În aprilie 1983, marina americană, în colaborare cu mai mulți aliați, a declanșat Fleetex 83, niște manevre militare complexe în Pacificul de Nord.
La manevre au marticipat portavioanele USS Midway și USS Coral Sea, împreună cu escortele lor de luptă, precum și numeroase alte nave de suprafață, aparate de zbor și submarine.
La un moment dat, avioane americane au survolat insule disputate de Japonia și URSS.
Pe fondul tensiunilor deja existente, Flota sovietică din Pacific i-a ordonat lui K-429 să revină la datorie înainte de încheierea tuturor reparațiilor.
Căpitanul Nikolai Suvorov nu și-a putut strânge în timp util echipajul aflat în concediu și a fost nevoit să accepte (protestând) un echipaj încropit ad hoc, adunat de la mai multe submarine: 120 de marinari și doi secunzi.
Puțini dintre aceștia erau familiarizați cu sistemele de la bordul K-429 și nici nu se cunoșteau unii cu alții. Dezastrul era previzibil.
