Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria secretă > Senzaționala poveste a spioanei curtezane Cynthia, expertă în Operațiunile de tip „Capcană cu Miere”
Articole online

Senzaționala poveste a spioanei curtezane Cynthia, expertă în Operațiunile de tip „Capcană cu Miere”

KGB-ul și apoi întregul bloc comunist le-au numit „rândunele”. CIA și Mi6 le-au botezat „capcane cu miere”. Este același lucru: femei fatale special antrenate pentru a smulge secrete de la bărbați cu ajutorul farmecelor sexuale.

O altă misiune a lui Betty o duce la Praga, unde face posibil un jaf din biroul lui Konrad Heinlein, liderul Partidului Germanilor din Sudeți, pronazist. Spioana reușește să scoată din țară lucrurile furate, ascunse în valiză printre piesele de lenjerie. Inclusiv o hartă care prezintă în detaliu planul pe trei ani al Germaniei de invadare a Europei Centrale.

Următoarea vizită a Cynthiei este în Chile, unde semnează cu numele „Elizabeth Thomson” articole de propagandă anti-nazistă în ziarul La Nacion. La scurt timp, își părăsește soțul și fetița și se întoarce în America natală, pozând ca ziarist fre-lancer. Șefii din spionajul britanic au încurajat-o, conștienți că o femeie singură și ziaristă pătrunde mai ușor în cercurile sociale interesante.

Așa au început ceea ce Betty a numit „cele mai fericite zile din viața mea”. Noul său șef al ei este Sir William Stephenson, care conducea „British Security Coordination” (serviciul comun de informații americanobritanic). Betty își alege o casă cochetă în Georgetown, care are o ieșire secretă, pentru „distracțiile discrete”. Primește misiunea de a descoperi codurile navale italiene.

Omul care trebuia prins în „capcana cu miere” era Alberto Lais, agent al marinei militare italiene, capul rețelei de spionaj a lui Mussolini din Statele Unite. Betty are abilitatea să dirijeze discuțiile cu Lais spre subiectele care o interesează, în timp ce italianul o mângâie și o sărută, fără însă a permite ca relația lor să se consume. În final, spioana mituiește un funcționar care îi dă dosarele cu codurile navale, ceea ce anihilează marina italiană până la sfârșitul războiului.

Următoarea misiune va fi și cel mai mare triumf al lui Betty: este instruită să se infiltreze în ambasada regimului de la Vichy. Ținta, atașatul de presă Charles Brousse, un bărbat căsătorit și fermecător, cu vederi anti-naziste, care a devenit la scurt timp „iubirea totală și unică” a lui Betty. Dar ea are grijă să fixeze granițele dragostei sale, spunându-i lui Charles:

„Nu-ți aparțin nici ție, nici altcuiva, nici măcar mie. Aparțin Serviciului”

Betty îl recrutează pe Charles pentru cauza Aliaților și îl convinge să se arunce într-o misiune periculoasă: furtul codurilor navale ale Franței.

Femeia pune la cale un plan de o uluitoare îndrăzneală: convinge un paznic de noapte să îi permită ei și lui Charles să folosească birourile ambasadei pentru întâlnirile lor amoroase. Pentru ca paznicului să nu i se pară nimic suspect, Betty și Charles au grijă ca partidele lor nocturne de sex să fie cât mai zgomotoase și mai pasionale. La un moment dat, paznicul bănuitor intră peste ei, dar găsindu-i în pielea goală, se retrage încurcat, scuzându- se.

Într-o noapte, după ce îl tratează pe paznic cu șampanie amestecată cu somnifere, îi deschid ușa ambasadei unui tip poreclit „Georgia Cracker”, celebru spărgător de seifuri. Codurile sunt copiate și puse înapoi la loc.

Informațiile sunt mană cerească pentru anglo-americani, mai ales în Africa de Nord. „Au schimbat cursul războiului”, îi spune un coleg lui Betty.

Din păcate, cariera de spioană a Cynthiei se încheie la scurt timp după această lovitură spectaculoasă. Acoperirea lui Betty este distrusă de nimeni alta decât de nevasta lui Charles. Aceasta îi descoperă pe cei doi în pat și începe să strige ca să audă toată lumea, că Betty este spioană. Aceasta este nevoită să se retragă. Ea și Charles se căsătoresc, mutându-se întrun castel medieval în Pirinei. Deși se iubesc, Betty nu își găsește liniștea. Fără senzațiile tari ale muncii de spionaj, fără un inamic care trebuia înfrânt, se simte dezorientată și fără rost, asemenea femeilor de casă din lumea bună pe care le disprețuia atât de mult.

Cu puțin timp înainte de a muri de cancer în 1963, cineva a întrebat-o dacă îi e rușine de ceva din cele ce făcuse. „Rușine?”, a pufnit ea. „Câtuși de puțin, șefii mei mi-au spus că munca mea a salvat mii de vieți de britanici și de americani… Am fost pusă în situații de la care doamnele respectabile ar fi dat înapoi, însă eu m-am dăruit total. Războiul nu se câștigă cu metode respectabile.”

Pagini: 1 2 3

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA