Semn de la Dumnezeu. Vedenia bucureștenilor din perioada interbelică despre ce va face Ceaușescu cu bisericile lor

 

Un zvon aprinse imaginația, dar și stârni mânia bucureștenilor, în anii 1930, cu mult înainte ca inginerul Eugeniu Iordăchescu să translateze primele clădiri din capitală pentru a le scăpa de furia urbanistică a lui Ceaușescu: Biserica Crețulescu va fi mutată, vuia urbea!

Unii susțineau că nu va fi demolată și reconstruită, ci pur și simplu urma să fie transportată pe roți în alt loc.

Zvonul a ieșit de la faptul că se dărâmau clădirile care o mascau de pe strada Sfântul Ionică, iar demolările se apropiau de biserică.

Se dărâmase restaurantul „Enescu”, iar clădiri de pe ulița întortochiată cădeau ca popicele.

Până la urmă s-a dovediat că Regele Carol al II-lea, care moderniza Bucureștiul, nu avea nebunia lui Ceușescu și nici inginerii de atunci nu ajunseseră la nivelul de mai târziu al lui Eugeniu Iordăchescu.

Dispariția străzii Sfântul Ionică

Strada Sfântul Ionică urma să fie încorporată, în întregime, parcului regal, împreună cu bisericuța Sf. Ionică care era o ruină. Aceasta urma să devină capela Palatului Regal.

În schimb se croia o altă stradă, dreaptă, pe terenul bisericii, care avea să meargă de din vale spre Câmpineanu.

Biserica Crețulescu obținea, astfel, două fațade: una spre noua stradă și cealaltă spre Calea Victoriei, lăsând, într-adevăr, impresia că s-ar fi mutat.

Probabil că cei care lansaseră zvonul văzuseră planurile, dar nu aveau pregătirea tehnică să le interpreteze.

Ipoteza sabotajului turcesc

În realitate se lucra de câțiva ani la restaurarea bisericii, ale cărei frumuseți arhitectonice și decorative nici nu erau cunoscute celor mulți, din cauză că fuseseră denaturate de meșteri nepricepuți ce le recondiționaseră de-a lungul vremii.

Unii arheologi chiar susțineau că acele prefaceri, observate și la alte biserici, ca de pildă la mănăstirea Putna, fuseseră făcute cu intenție pe vremea turcilor, cu scop de deznaționalizare, spre a răpi caracterul creștin ortodox al acelor lăcașuri de rugăciune, aflăm de la vestitul gazetar interbelic Alex. F. Mihail.

Ctitorii

Biserica Crețulescu a fost ridicată în anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii și un han, nu numai pentru că așa se obișnuia în aceea vreme, dar și pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a orașului, pe „ulița cea mare” sau „Podul Mogoșoaiei”, în locul numit pe atunci „Puțul cu zale”.

Exteriorul bisericii a fost tencuit la origine dar cu ocazia restaurării efectuate, în anii 1930, sub îngrijirea arhitectului Ștefan Balș, el a rămas în cărămidă aparentă.

Pictura din pridvor este cea originală, dar cea din interior aparține lui Gheorghe Tattarescu, fiind realizată între anii 1859 – 1860.

Biserica a fost reparată și între anii 1942-1943, din cauza cutremurului din 1940.

Ceaușescu chiar a vrut s-o dărâme

În perioada comunistă se preconiza dărâmarea bisericii Crețulescu. A fost salvată datorită arhitecților, dintre care Henriette Delavrancea.

S-a făcut o nouă restaurare atât la exterior cât și la interior, atât după cutremurul din 1977 cât și după revoluția din 1989.

Ultima restaurarea a început în 1996 și a durat până în anul 2003, atunci când pictura veche a fost parțial spălată.