Tătarii în Oradea: Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi, după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo

 

Călugărul italian Rogerius, pe numele lui adevărat Rogiero di Puglia, în timpul marii invazii tătare din 1241 era la episcopia din Oradea.

Ca să scape cu viață a stat ascuns, ca slugă, la un ungur care se pusese în slujba tătarilor.

Apoi s-a fugit prin păduri, răbdând de foame, hrănindu-se cu ceapa şi usturoiul ce le mai căpăta de la ţărani.

După retragerea tătarilor a reuşit să se întoarcă în Italia.

Rogerius a scris o carte intitulată „Carmen miserabile” (Cântec de jale), în care descrie invazia tătarilor în Transilvania din anul 1241.

Lucrarea, cu numele întreg Epistola magistri Rogerii in miserabile carmen supra destructione regni Hungariae per tartaros facta – Epistola magistrului Rogerius sub forma unui cantec de jale cu privire la distrugerea de catre tatari a regatului Ungariei, a fost scrisă în anul următor încheierii invaziei, dar niciun manuscris nu a supraviețuit.

Prima ediție a fost tipărită în 1488 în două locuri (în aprilie la Brünn și în iunie la Augsburg). A fost retipărită la Frankfurt pe Main în anul 1600. Iată câtvea pasaje din Cântecul de Jale al lui Rogerius:

Cântec de Jale

Şi sa afle toţi ca eu nu vorbesc nebuneşte, fiindca oricine va fi ajuns în mâinile tătarilor, ar fi fost mai bine de el să nu se fi născut; căci va simţi că el nu este deţinut de tătari ci de însuşi Tartarul. Aceasta o spun ca un om păţit, căci am fost un an şi jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum un chin a fost viaţa.

Deci, către sfârşitul anului, în vreme ce ungurii se găseau rău dispuşi faţă de rege, s-a răspândit zvonul, pe la Crăciun, ca tătarii au început să pustiească hotarele Ungariei, învecinate cu Rusia.

După ce aceştia au distrus deodată şi în întregime şi Rusia şi Cumania, s-au retras cale de patru-cinci zile, lăsând neatinse hotarele învecinate cu Ungaria, pentru ca atunci când se vor întoarce din nou să găsească de ale hranei atât pentru ei cât şi pentru cai şi pentru ca zvonurile despre ei să nu ajungă până la unguri.

Au ajuns la bogata Rodna, o cetate a teutonilor situată între nişte munţi înalţi, la mina de argint a regelui, unde se găsea o mulţime nenumărată de popor.

Dar, fiindcă aceştia sunt oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme, când au auzit despre sosirea tătarilor, le-au ieşit în cale prin păduri şi munţi, afară din oraş.

Tătarii observând mulţimea celor înarmaţi, au întors spatele, prefăcăndu-se că fug dinaintea lor.

Atunci poporul întorcându-se victorios, a depus armele şi a început să se îmbete de vin, după cum pretindea furia teutonică.

Dar tătarii, întorcandu-se repede, fiindcă nu existau nici şanţuri, nici ziduri şi nici alte întărituri, intrară în oraş deodată prin mai multe părţi.

Vitejia arhiepiscopului

Şi cu toate că s-a făcut pe ici pe colo un mare măcel, poporul văzănd că nu poate să se împotrivească, se lăsară cu totul în voia tătarilor. Şi fiindcă făceau acelaşi lucru şi duminica, Ugolinus, arhiepiscopul din Calocea, nemaisuportând aceasta, ca atâţi oameni de treabă să fie atacaţi de nişte tâlhari şi ce e mai grozav, fiindcă regele părea în faţa lor ca un fricos de aceea, împotriva ordinului regelui, ieşind afară cu o mica armată a voit să se ciocnească cu tătarii.

Aceştia însă, întorcând spatele, încep să se retragă.

Arhiepiscopul observând aceasta, începe să-i urmărească în goană cailor. Tătarii, dând, în cele din urmă, de un teren mlăştinos, trecură repede peste o baltă.

Arhiepiscopul nebăgând de seamă aceasta, fiindcă era foarte aproape de ei, a intrat şi el şi fiind, împreună cu ai săi, încărcat cu mari greutăţi, n-au mai putut nici să treacă, nici să se întoarcă înapoi.

Aceia însă revenind repede la ei, au înconjurat balta şi aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi i-au omorât acolo pe toţi.

Arhiepiscopul însă, scăpând cu trei-patru inşi, s-a întors prapădit în oraş, având nu mică supărare atât pentru pierderea oamenilor săi, cât mai mult pentru faptul că regele n-a trimis pe nimenea să-i vie în ajutor.

Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucaţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pamânt, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie.

Aerul otrăvit

Se vedeau apoi cadavre de om înecate în apă. Ele erau mâncate de peştii ce se găsesc în ape, de viermi şi de păsări. Pământul a pus stăpânire pe acele corpuri care au căzut de lănci înveninate, de săbii şi de săgeţi. Pe acestea, pline de sânge, le-au ciugulit rozându-le până la oase.

Cu muşcăturile lor neîndurate pasările cerului şi fiarele carnivore, atât domestice cât şi sălbatice. Focul, la rândul său, a pus stăpânire pe acelea care au fost arse prin biserici şi prin case.

Uneori grăsimile stingeau focul unor astfel de arderi. Unele nu puteau fi consumate intr-un interval de timp prea scurt; căci se găseau în foarte multe locuri, vreme îndelungată, oase invelite în piei înegrite şi neconsumate, fiindcă unor fiare nu le sunt plăcute mâncările decât dacă sunt altfel distruse.

Şi în vreme ce toate corpurile au trecut în stăpânirea celor trei elemente, să vedem ce a mai rămas pentru al patrulea element.

Aerul, deci, care se zice că este al patrulea element, i-au transmis celelalte trei duhoarea tuturor cadavrelor, şi din cauza acestei duhori, el aşa de mult s-a stricat şi s-a infectat că oamenii care mai rămăseseră jumătate vii, pe câmpuri, pe drumuri şi prin păduri şi care poate ar mai fi putut trăi, din cauza rănilor au murit, în urma infectării aerului.

Căderea Oradei

În Ungaria această cetate era foarte vestită. Se strânseseră aici nunumărate femei nobile, atât doamne cât şi femei din popor. Şi, cu toate că episcopul se retrăsese de aici împreună cu caţiva canonici, eu totuşi eram aici cu cei ce mai rămăseseră.

Când am observat că fortăreaţa este dărâmată dintr-o parte ne-am pus să o reparăm cu un zid gros, pentru ca, dacă n-am fi putut să rezistăm în cetate să avem un refugiu în fortăreaţa şi fiindcă tătarii sosiră pe neaşteptate într-una din zile şi fiindcă rămânerea mea în cetate era oarecum îndoielnică, n-am vrut să intru în fortăreaţă, ci am fugit într-o pădure, în care am stat ascuns mai mult timp; atât cât am putut.

Ei însă după ce au cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lasat, în general, nimic, în afară de zidurile fortăreţii şi după ce au ridicat prăzile au omorât atât pe bărbaţi cât şi pe femei, mai mari şi mai mici, pe străzi, în case şi în câmpuri.

Ce să mai spun? N-au cruţat nici sexul, nici vârsta.

După ce au făcut aceste isprăvi s-au retras pe neaşteptate de aici şi în retragerea lor au luat totul şi s-au aşezat departe de fortăreaţă, ca la cinci mile şi mai multe zile, nu s-au mai apropiat deloc de fortăreaţă.

Astfel, cei din fortăreaţă credeau că s-au retras din cauza tăriei castrului lor. Căci era întărit acest castru cu şanţuri adânci şi deasupra zidurilor cu turnuri de lemn şi se găseau înlăuntru mulţi soldaţi prevazuţi cu platoşe; aşa că de câte ori tătarii se apropiau ca să observe, soldaţii unguri în goana mare se puneau pe urma lor.

Dar, când odată tătarii nu s-au mai apropiat de fortăreaţă, mai multe zile, fiindcă s-a născut credinţă că au plecat cu totul de aici, soldaţii şi alţii care se mai găseau prin fortareaţă, în credinţă că s-au retras cu totul, au ieşit din fortăreaţă foarte mulţi şi au început să se stabilească prin casele lor, ce rămaseseră afară din fortăreaţă.

În zorii unei zile însă, tătarii, despre care nu se putea şti unde sunt, dând buzna peste ei, i-au măcelărit pe toţi câţi n-au putut să se refugieze în fortăreaţă.

Şi după ce au înconjurat în grabă şi din toate părţile fortăreaţa, au aşezat în faţa zidului celui nou şapte maşini de război şi n-au încetat de a arunca în zidul cel nou pietre, şi ziua şi noaptea, până ce el a fost cu totul dărâmat.

Şi după dărâmarea turnurilor şi a zidului, făcându-se loc de intrare, s-au năpustit în fortăreaţă, unde au prins şi pe soldati, pe canonici şi pe toți câţi nu fusesera ucişi în timpul cuceririi fortăreţii.

Doamnele însă şi domnişoarele şi fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală.

Tătarii însă dădură ordin ca soldaţii să predea armele şi prin chinuri grozave au stors dela canonici tot ce aveau.

E mai bine să nu vorbesc

Şi fiindcă n-au putut să intre îndată în biserica lor catedrală, i-au pus foc şi au ars tot ce era în biserică.

În celelalte biserici însă s-au savârşit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai bine să nu vorbesc spre a nu se afla atâtea ticăloşii.

Cetăţenii nobili, soldaţii şi canonicii au fost ucişi cu toţii fără de nici o milă, afară din cetate, în câmp.

După aceea au răscolit cu totul mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit cădelniţele, crucile, potirele de aur şi vasele de aur şi alte lucruri consacrate serviciului altarului.

Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo.

Şi după ce au prăpădit toate, şi după ce un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morţi, s-au retras de aici şi a rămas locul pustiu.

Dar, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile din împrejurime au început să se adune aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării.

Când însă răsturnau pietrele şi corpurile morţilor, iată că tătarii se întorceau şi din câţi au găsit acasă, pe nimenea, n-a lăsat viu.

Şi, astfel, în fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar, când n-au mai avut pe cine să omoare, s-au retras cu totul.

 

Parteneri