Securitatea și-a răpit propriul spion din Germania comunistă. Povești dramatice de spionaj din arhivele STASI și CNSAS

 

Din cauză că l-a deconspirat dintr-o greșeală, Securitatea și-a arestat spionul înfiltrat în comunitatea românească. Deși pare ciudat, ridicarea Zidului dintre Berlinul de Est și cel de Vest nu a convenit agențiilor de spionaj pentru că a îngreunat spionajul de ambele părți ale Cortinei de Fier

Luna aceasta aniversăm 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, simbol din beton al graniței trasate între cele două lumi care s-au înfruntat în Războiul Rece. Zidul a fost și un semn dureros al separării națiunii germane în două țări, create artificial, Republica Federală Germania și Republica Democrată Germania.

Pentru a marca momentul, am ales o poveste fascinantă de spionaj din perioada în care Germania era ruptă în două, relatată de un istoric german care a studiat atât arhivele STASI cât și pe cele de la CNSAS.

Fragmentul este reprodus din studiul ” RĂPIRE DE PERSOANE ÎN BERLIN – ACŢIUNILE COMUNE DESFĂŞURATE DE SECURITATE ŞI STASI ÎMPOTRIVA EMIGRAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN ANII ‘50”, al istoricului german Georg Herbstritt, publicat în Caietele CNSAS.

Colaborarea între ”tovarăși”

 

 

Şi serviciul secret românesc, Securitatea, opera la Berlin în anii ´50. Securitatea îşi amenajase o sucursală în cadrul ambasadei româneşti din Berlinul de Est, pe care o numea „rezidenţă”, în vreme ce la Ministerul Securităţii Statului (MSS, „Stasi”) din R.D.G. era uzuală denumirea de „Grup operativ”.

La Berlin exista „Colonia Română Berlin”, o asociaţie a emigranţilor care era un „spin în ochi” pentru ambele servicii secrete. Pentru MSS organizaţia constituia o problemă deoarece, deşi avea sediul în Berlinul de Vest, număra printre membrii săi şi persoane ce locuiau în Berlinul de Est.

 

Afacerea ”Gerda”. Răpirea lui Vergiliu Eftimie

 

La 28 noiembrie 1956 Vergiliu Eftimie porneşte la cumpărături prin Berlinul de Est. În acest moment Vergiliu Eftimie este vicepreşedintele „Coloniei Române Berlin”. Vreme de un an nu a mai călcat în „sectorul estic” comunist al Berlinului, atât de mult se temea de braţul lung al Securităţii. În mod repetat, concetăţeni de-ai lui dispăruseră fără urme. Acum îndrăzneşte din nou să meargă în Est, împreună cu o cunoscută. Se întâlnesc în partea de est a Berlinului, în Alexanderplatz. Dar MSS ştie deja, e filat. Vreme de trei ore, Eftimie şi cunoscuta sa merg prin diverse magazine. Apoi se despart. Cunoscuta sa spune că mai vrea să facă o vizită. Vergiliu Eftimie merge la frizer. Când iese din frizerie şi se îndreaptă spre staţia de metrou, la ora 14.20, încă tot în Berlinul de Est, un automobil se opreşte brusc lângă el, patru bărbaţi sar afară, îi cer actele de identitate, îl împing în maşină, îl duc la secţia de poliţie din Prenzlauer Berg şi îi spun că e arestat. E foarte clar că e pasibil de pedeapsă, deoarece a cumpărat în Berlinul de Est salam unguresc şi băuturi spirtoase româneşti pentru a le duce în Berlinul de Vest. Angajaţii de la MSS i se prezintă ca fiind de la Poliţia criminală. Deoarece el e român apatrid, sunt chemaţi angajaţi ai ambasadei României. Există un „raport de reţinere” de două pagini, întocmit de căpitanul MSS Walter Schneider.

 

Reținut ca să fie făcut informator

 

În el se consemnează că, „la rugămintea tovarăşilor români”, la 28 noiembrie 1956 MSS l-a filat pe Eftimie pe drumul său prin Berlinul de Est, l-a reţinut sub pretextul deja descris şi l-a predat Securităţii. Ce i s-a întâmplat lui Vergiliu Eftimie după aceea nu e consemnat în raportul de reţinere. În dosarul „Balkan” soarta lui e amintită incidental în alt loc. Câteva luni mai târziu MSS se interesează pe lângă grupul operativ al Securităţii în legătură cu informaţiile pe care acesta le deţine într-o anumită chestiune despre colonia română. Grupul operativ al Securităţii transmite că a avut una sau două întâlniri cu Eftimie, dar că acesta nu a putut fi recrutat ca informator. Cu alte cuvinte: Eftimie a fost arestat de către MSS la 28 noiembrie 1956 în Berlinul de Est pentru a fi recrutat ca informator al Securităţii.

Vergiliu Eftimie a murit în 1992. Membrii familiei lui au relatat, într-o convorbire din 2008 cu autorul acestui studiu, ce îşi amintesc despre toamna lui 1956. El s-a întors acasă la 29 noiembrie, dimineaţa devreme, complet schimbat şi vreme de o săptămână nu a fost abordabil. În acţiunile sale a devenit vizibil mai prudent. Dar nu a povestit niciodată ce s-a petrecut în acea noapte. Vergiliu Eftimie a fost aşadar doar o noapte în mâinile Securităţii, dar aceasta a fost suficient ca să-l zdruncine pentru mai multă vreme. În toamna anului 2008, în arhiva familiei Eftimie a fost descoperit un document valoros: o consemnare retrospectivă a întâmplărilor. Vergiliu Eftimie a redactat-o în limba germană în perioada dintre toamna lui 1957 şi toamna lui 1958.

 

Femeia ajuta la ”extragerile” de persoane

Eftimie menţionează numele a doi emigranţi care vor juca un rol important în cele ce urmează: pe de-o parte, îl aminteşte pe Theodor Bucur, despre care ştie numai că în 1953 a fost dus cu forţa în România, iar Eftimie se teme, în mod justificat, că acelaşi destin îl poate aştepta şi pe el.

Pe de altă parte, dă numele cunoscutei cu care a colindat prin Berlinul de Est la 28 noiembrie 1956: Helene Michel. Doar pentru că Eftimie îi aminteşte numele în aceste însemnări, în anul 2009 au putut fi găsite dosarele sale în arhiva CNSAS. Aşadar, în cazul lui Helene Michel este vorba de agenta Securităţii „Gerda”, care a participat activ pentru ca, în afară de Vergiliu Eftimie, să poată fi răpiţi şi mult mai cunoscuţii emigranţi români Traian Puiu şi Oliviu Beldeanu (primul era acuzat de aparatenență la Legiune, iar al doilea de atacul asupra Legației României la Berna n.n.).

 

 

Theodor Bucur şi Petre Tonegaru – un informator este răpit, un informator este cruţat

 

Cercetările în arhivele din Berlin şi la familia Bucur au răspuns unora dintre întrebările deschise. Theodor Bucur a studiat la Iaşi, a primit apoi o bursă la Paris, unde a rămas din 1939 până în 1941. În 1942 a venit la Berlin ca bursier şi a obţinut aici titlul de doctor în vara lui 1943. În 1944 a folosit posibilitatea care i s-a oferit de a preda limba română ca suplinitor de conferenţiar universitar la Facultatea de Relaţii Internaţionale („Auslandswissenschaftliche Fakultät”) de la Universitatea Friedrich Wilhelm, ulterior Universitatea Humboldt, din Berlin. A rămas şi după război la Berlin, unde se căsătorise între timp. Deoarece nu fusese implicat politic, a fost preluat de Universitatea Humboldt, situată acum în Berlinul de Est, ca profesor de română. Încă se întâmpla adesea ca unele persoane să locuiască într-o parte a Berlinului şi să lucreze în cealaltă. În toamna lui 1952 Bucur şi-a pierdut postul de profesor universitar.

 

 

Aproape 3 ani de arest

 

Theodor Bucur, care a murit în 1992, a lăsat în urmă familiei sale însemnări din care reiese că a rămas arestat în România vreme de circa nouă sute de zile, fără să cunoască motivul. Când a fost eliberat în cele din urmă, i s-a interzis să se întoarcă în Berlinul de Vest, la soţia lui. A trebuit să-şi construiască o nouă existenţă în România, a întemeiat o familie, a încercat să obţină din nou recunoaştere profesională, dar era în mod repetat expus şicanelor autorităţilor. Astfel, nu i-a fost recunoscut titlul de doctor obţinut la Berlin, dat fiind că teza sa de doctorat nu a fost tipărită în numărul de exemplare necesar. În anii şaizeci a fost adus în faţa justiţiei pentru bigamie, deoarece prima sa căsătorie, cea berlineză, era încă formal în vigoare. Dar aceste demersuri au fost curând sistate.

Dosarul SRI referitor la Theodor Bucur, un „dosar de urmărire informativă” (DUI) iniţiat în 1971, documentează în primul rând protestul său împotriva diverselor şicane ale autorităţilor, precum şi eforturile primei sale soţii de a primi veşti despre soarta soţului ei dispărut, prin intermediul ambasadei vest-germane deschise la Bucureşti în 1967 sau al altor persoane. Acest dosar conţine însă şi un raport despre o convorbire din iunie 1973 a lui Bucur cu ofiţeri de securitate, care pune întregul caz într-o lumină diferită. În această convorbire din 1973, Bucur arată că, între 1950 şi 1953, a furnizat ambasadei române de la Berlin informaţii verbale şi în scris despre refugiaţi români. În 1953 a ajutat la supravegherea unui profesor universitar român, legionar, ce locuia în Berlinul de Est şi activa în Dresda, contribuind şi la împiedicarea acestuia de a se stabili în Vest. Când, totuşi, cel vizat s-a refugiat în Vest, Securitatea din Berlinul de Est, pentru a se disculpa şi a abate atenţia de la propriul eşec, l-a făcut răspunzător pentru aceasta şi l-a trimis la arest.

Bucur se învinovăţeşte de colaborare cu Securitatea şi în acelaşi timp se prezintă ca ţap ispăşitor, care trebuie să ispăşească greşelile altora. Abia dosarul Serviciului de Informaţii Externe lămureşte în cele din urmă întreaga întâmplare.

 

Greșeala din casa conspirativă

 

Aşadar, s-au petrecut următoarele. În 1950, Theodor Bucur a decis să-şi aducă la Berlin mama, care locuia în România, deoarece aceasta avea nevoie de ajutor şi el era foarte ataşat de ea. A depus cererea corespunzătoare la ambasada română din Berlinul de Est. Cu această ocazie, aşa scrie în dosarul SIE, a propus în acelaşi timp să furnizeze informaţii. S-ar putea să rămână nedecis dacă Bucur s-a oferit într-adevăr din proprie iniţiativă să devină informator sau dacă iniţiativa a provenit totuşi de la Securitate.

În orice caz, începând de atunci a furnizat numeroase rapoarte despre emigraţia română, a primit pentru ele anual mai multe sute de mărci (vest-germane) şi, în cele din urmă, la 15 februarie 1952, a scris cu mâna lui un angajament cu numele de cod „Traian Lucaci”. În septembrie 1952 rezidenţa Securităţii a făcut o eroare care pentru Bucur era într-adevăr fatală. Din greşeală, a convocat în acelaşi timp doi agenţi la o casă conspirativă de pe strada Mühlenstraße din Berlinul de Est – pe Theodor Bucur şi pe studentul Petre Tonegaru.

Cei doi se cunoşteau bine de la „Colonia Română Berlin” şi, cum s-au întâlnit în mod surprinzător şi neplanificat într-o casă de întâlnire al Securităţii, fiecare ştia imediat despre celălalt ce l-a adus în acest loc. Din perspectiva serviciilor secrete această deconspirare reciprocă prezenta un risc considerabil, deoarece fiecare din cei doi putea să îl demaşte pe celălalt în Vest. Câteva luni mai târziu, în februarie 1953, mama lui Bucur a murit la Bucureşti. Securitatea a analizat situaţia creată şi a ajuns la următoarea constatare: După moartea mamei sale, pe care dorea să o aducă la Berlin, Theodor Bucur nu mai depinde de bunăvoinţa autorităţilor române. De aceea, nu se poate exclude posibilitatea ca el să facă dezvăluiri despre sine în Vest şi astfel să raporteze şi despre Tonegaru. Ca informator, Bucur e mai puţin valoros decât Petre Tonegaru. Pentru a nu periclita misiunea lui Tonegaru, Theodor Bucur trebuie dat deoparte, ceea ce Securitatea a formulat cu cuvintele „să fie adus în ţară”. Împreună cu colegii de la MSS, Securitatea a elaborat un plan de răpire şi l-a pus în aplicare. La 23 martie 1953, MSS l-a arestat pe Theodor Bucur pe strada Eberswalder din cartierul est-berlinez Prenzlauer Berg, la numai câţiva metri de graniţa cu sectorul Berlinului de Vest.

MSS l-a învinuit că ar fi fost implicat în anumite evenimente de la Universitatea Humboldt, pentru care ar putea primi o pedeapsă de până la 25 de ani de închisoare. Documentele nu precizează despre ce evenimente era vorba. (…)

În acelaşi timp, MSS i-a indicat şi o soluţie: în măsura în care autorităţile române îl recunosc din nou ca cetăţean român, ar putea fi expulzat în România. Temându-se de ameninţarea pedepsei cu închisoarea, Bucur a fost de acord, a solicitat cetăţenia română, între timp retrasă, şi expulzarea sa din R.D.G.

Drept urmare, la 3 aprilie 1953 a fost transportat cu avionul în România.

 

Informatorul salvat de pomană

 

 

În „Colonia Română” au circulat zvonuri diverse despre cauza dispariţiei lui Bucur. După cum a raportat Petre Tonegaru rezidenţei Securităţii din Berlinul de Est, unii credeau că a fost arestat pentru afaceri ilegale sau pentru că nu a restituit bibliotecilor est-berlineze toate cărţile; alţii erau de părere că a fost denunţat, iar alţii presupuneau că a întreţinut relaţii cu serviciile secrete româneşti. Când Theodor Bucur a fost eliberat din închisoare, în octombrie 1955, Petre Tonegaru activa încă pentru Securitate. Tonegaru sosise în Germania în timpul celui deal Doilea Război Mondial şi după terminarea războiului a locuit în partea estică a Berlinului.

În aprilie 1949, când Tonegaru a depus o cerere oficială pentru a reveni în România împreună cu familia sa, a intrat în legătură cu Petre Suciu, preşedintele Comisiei de repatriere de pe lângă Comandamentul suprem al Administraţiei URSS în zona de ocupaţie sovietică din Germania. Suciu l-a dus la Securitate ca agent. În 1951 Tonegaru s-a mutat în Berlinul de Vest, pentru a spiona mai bine „Colonia Română”. În afară de aceasta, Berlinul de Vest trebuia să devină o staţie intermediară pe drumul spre R.F.G.

Încă în 1949, Tonegaru a preluat în „Colonia Română” funcţia de preşedinte al comisiei de cenzori; se presupune că a depus efortul de a obţine această funcţie la indicaţia Securităţii. În octombrie 1952 s-a mutat la Freiburg, unde a spionat „Biblioteca românească”, un an mai târziu a plecat la München, unde, din nou, s-a alăturat cercurilor influente ale emigranţilor români, iar în primăvara lui 1955 a fost ales secretarul „Asociaţiei Românilor din Sudul Germaniei”. A furnizat numeroase rapoarte despre asociaţiile emigranţilor români şi despre emigranţi individuali din R.F.G.

Rapoartele lui au fost folosite, se pare în mod masiv, de Direcţia de spionaj extern pentru dosarul „Privind Emigraţia Politică Română (1944-1955)”.

Cu toate acestea, centrala din Bucureşti a Securităţii a apreciat că rapoartele lui Tonegaru sunt superficiale şi că, în ansamblu, nu sunt suficient de rentabile. Ea s-a plâns în mod repetat până la sfârşit că salariul mare de agent nu are nicio legătură cu valoarea informaţiilor furnizate. În vara lui 1956, Tonegaru a fost demascat de autorităţile vest-germane şi a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru spionaj în favoarea României.