Scurta viață a „Scînteii Poporului”, unul dintre primele ziare de după Revoluție

 

După fuga lui Ceaușescu, „Scînteia” – principalul cotidian comunist românesc – s-a schimbat la „față” apărând pentru câteva zile „într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al poporului”. Etapă de tranziție a fostului organ de presă al PCR, metamorfozat între timp în cotidian politic și social, „Scînteia Poporului”, avea să relateze – mai mult sau mai puțin inspirat – despre momentul de glorie al poporului român din decembrie ’89.

În urmă cu 30 de ani, presa scrisă din România încă o ducea bine. Fără tehnologia pe care o avem astăzi, dar mai ales fără internet, ziarele tipărite uneori pe o hârtie la fel de gri precum viața din ultimul an de comunism – datorită reciclării excesive – reprezentau, alături de radio și televiziune, singurele canale de informare ale românilor.

Prăbușirea orânduirii socialiste avea să conducă la „resetarea” cotidienelor Epocii de Aur care, peste noapte, și-au lansat „seria nouă”. Într-o încercare de a se distanța oarecum de trecut, redacțiile schimbă numele principalelor cotidienele, astfel că în „noua ordine” fostul organ de presă al PCR – „Scînteia” – devine „Scînteia Poporului”. Primul număr oficial al „seriei noi” a apărut pe 23 decembrie 1989, după ce, cu o zi în urmă, imediat după fuga lui Ceaușescu, jurnaliștii scoseseră o ediție specială de două pagini.

Dorința acestora de a surprinde în coloanele de plumb momentul istoric din 22 decembrie 1989 avea să ducă și la o premieră a presei autohtone, românii putând răsfoi dimineața ultimele ziarele realizate în comunism, iar la prânz pe primele realizate în proaspăt câștigata democrație.

Tovarășul recită din „Deșteaptă-te române”

Ca ziar al Partidului Comunist Român, istoria „Scînteii” începe pe 15 august 1931, cu ilegalitatea, apariția neîntreruptă fiind posibilă abia din septembrie 1944. Timp de 45 de ani, în fruntea redacțiilor s-au succedat Miron Constantinescu (1944-1947), Sorin Toma (1947-1960), Theodor Marinescu (1960-1965), Dumitru Popescu (1965-1968), Alexandru Ionescu (1968-1978), Constantin Mitea (1978-1981), Ion Cumpănașu (1981-1984) și Ion Mitran (1985-1989).

Ultimul număr – 14.726 – apărut la chioșcurile de ziare în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 era un „număr standard” de șase pagini, care publica cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu de la marea adunare a oamenilor muncii din Capitală. Desfășurat cu o zi în urmă, evenimentul – la care au participat zeci de mii de oameni ai muncii din Capitală – dăduse „expresie hotărârii de a acționa pentru apărarea cuceririlor socialiste, a independenței și integrității teritoriale a României”. Pentru tovarășul secretar general această cuvântare, care, pentru câteva minute a fost întreruptă de vuietul mulțimii panicate, avea să fie ultima când poporul l-a ascultat până la capăt.

În primă instanță, Ceaușescu a punctat câteva aspecte ale ridicării „nivelului de trai material și spiritual al întregului popor”, sub influența majorării de la 1 ianuarie 1990 a retribuției minime (de la 2.000 la 2.200 lei), alocației pentru copiii (20 – 50 lei), pensiei minime (de la 800 la 900 lei), precum și ajutorul social (de la 500 la 800 lei). Nu erau uitate nici femeile pentru nașterea primului copil urmând să fie introdusă o indemnizație de 1.000 de lei, cuantumul acesteia fiind dublat începând cu nașterea celui de-al doilea copil. De la balconul Comitetului Central, tovarășul a punctat și evenimentele de la Timișoara spunând că „apare tot mai clar că este o acțiune conjugată a cercurilor care vor să distrugă integritatea și suveranitatea României, să oprească construcția socialismului, să pună din nou sub stăpânire străină poporul nostru. De aceea, trebuie să apărăm cu toate forțele integritatea și independența României.” În continuare, Ceaușescu a punctat momentul august ’68 și chiar a recitat două versuri din poemul care, printre altele, va fi publicat în prima ediție a „Scînteii Poporului”, devenind ulterior Imnul de Stat al României.

„Cred că sunt printre dumneavoastră mulți care își reamintesc de marea manifestare din 1968 pentru apărarea independenței României. […] Cunoașteți ce au făcut și spuneau înaintașii noștri: «Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, decât să fim sclavi iarăși pe vechiu-ne pământ!» Și trebuie să luptăm, să trăim liberi și independenți!” Mai mult decât atât, tovarășul secretar general îndemna la finalul cuvântării organizarea de „grupe de ordine” în toate întreprinderile pentru apărarea „socialismului [și] a tot ceea ce am realizat”.

Fuga lui Ceaușescu lasă „mâna liberă” jurnaliștilor

Decolarea elicopterului de pe Comitetul Central cu soții Ceaușescu a fost semnul că aceștia pierduseră definitiv frâiele țării. Manifestanții au ocupat zonele și instituțiile importante din București, Televiziunea Română fiind una dintre ele.

Devenită „liberă”, aceasta a fost folosită pentru transmiterea mesajelor reprezentanților Consiliului Frontului Salvării Naționale către țară. În jurul prânzului, printre nenumărate anunțuri, Ion Caramitru a prezentat „noua ediție a ziarului «Scînteia»”, care avea forma unei foi volante cu antetul comunist și pe care este tipărit mesajul că „ziarul nostru apare azi, în câteva ore, într-o ediție specială într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al poporului”. Totodată, artistul remarca faptul că „este o noutate extraordinară.

De acum înainte vom citi în ziarele noastre ceea ce nu am reușit până acum niciodată pentru că Tiranul a ținut poporul departe de adevărul”. Ediția specială nu avea să întârzie, aceasta fiind realizată – utilizându-se o nouă denumire, „Scînteia Poporului” – tot sub forma unei foi volante în care ieșeau în evidență titluri precum: „Glorie Patriei libere, poporului ei erou!”, „Dictatura a căzut, poporul e liber!”, „Revoluția populară a învins! Acum e nevoie de rațiune, calm și vigilență în apărarea libertății și valorilor naționale!”. În editorialul „Victoria adevărului” redacția se adresa cititorilor „cu solemna asigurare că «Scînteia» va fi un ziar al poporului, al adevărului întreg, al adevărului pe care cu amărăciune și, nu de puține ori, cu lăuntrică indignare nu l-a putut rosti. […] Suntem deciși, noi toți redactorii acestui ziar, să slujim până la capăt, cu sufletul de români, cu talentul, cu întreaga noastră capacitate profesională, interesele sfinte ale națiunii noastre, să luptăm cu mijloacele publicisticii pentru ștergerea grelelor consecințe ale politicii dictaturii personale, ale minciunii instituționalizate, ale corupției. […] Vom scrie cu patos, cu patriotică și omenească răspundere, făcându-ne ecoul larg și real al maselor pentru considerabilul efort ce ni se cere acum nouă, cetățenilor României, pentru a ne așeza pe adevăratul drum al libertății, al respectului pentru om și adevăr. Coloanele ziarului nostru vă aparțin, stimați cititori, iubiți și demni cetățeni ai României.”

În pagina doi, redacția îndemna românii să apăre „ca pe ochii din cap bunurile clădite cu sudoarea poporului”, arătând totodată „lumii întregi că, în pofida odioaselor învinovățiri și etichete cu care am fost stigmatizați de cei care nu ne-au înțeles și nu ne-au cunoscut [că] suntem un popor civilizat, cu adânc și sfânt respect pentru valorile muncii, pentru tot ceea ce – gândit și clădit de noi – ne servește nouă, ne reprezintă ca națiune pașnică, întotdeauna cu dorința gestului constructiv”. Același anunț era publicat și în primul număr al ziarului din 23 decembrie 1989. A doua zi, „Scînteia Poporului” titra cu litere de-o șchioapă: „Dușmanii țării, trădătorii poporului. Mai ucigași decât ucigașii, mai vandali decât vandalii! Cetățeni, membri ai formațiunilor Gărzilor Patriotice! Alăturați-vă și acționați cu toată hotărârea împreună cu unitățile armatei noastre! Toți cei ce pot folosi o armă – la arme!” Câte vieți au fost curmate datorită acestui din urmă mesaj este o întrebare care nu-și va primi niciodată răspunsul. La fel de curioase sunt și chestiunea teroriștilor și a apei otrăvite în orașe precum Timișoara ori Sibiu. Spre deosebire de problema teroriștilor, care a rămas încă „deschisă” dezbaterilor istoricilor, zvonurile apei otrăvite au fost infirmate, vestea fiind publicată în numărul doi al „Scînteii Poporului”. Avea să fie și ultimul. Relansarea, pe 25 decembrie 1989, a fostului organ de presă al PCR ca „Adevărul”, a rupt cel puțin formal orice legătură cu cotidianul care fusese cândva supranumit „crucișătorul presei comuniste”. Metamorfoza „Scînteii” se încheiase…