Scurta luptă anti-sistem a Partidului Anti-Masonic din Statele Unite ale Americii
În cea mai mare parte a istoriei sale, Statele Unite ale Americii au avut un sistem bipartidist. De la federaliști și anti-federaliști, până la democrații și republicanii din zilele noastre, există de obicei întotdeauna două partide politice care domină guvernul american la un moment dat.
Începând cu anii 1820, Statele Unite au avut, de asemenea, o multitudine de partide terțe care contestă sistemul bipartidist. Deși aceste partide rareori câștigă multă putere la nivel național, multe dintre ele au avut un impact semnificativ asupra dinamicii politice și a partidelor din Statele Unite. Acesta a fost cazul celui de-al treilea partid, Partidul Anti-Masonic, care a fost fondat pe baza teoriei conspirației conform căreia un grup de elită al francmasonilor controla în secret guvernul SUA.
Francmasoneria intră sub suspiciune
Francmasonii au fost un ordin frățesc popular în epoca colonială, iar părinți fondatori proeminenți, precum Benjamin Franklin și George Washington, au fost implicați în societăți francmasonice. Se presupune că aceste societăți au evoluat din breslele masonice reale; cu toate acestea, până în secolul al XVIII-lea, societățile francmasonice au devenit cluburi sociale pentru bărbații albi de elită din Europa și din cele 13 colonii.
Francmasoneria a continuat să se dezvolte în Statele Unite în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, în parte pentru că era o modalitate bună de a crea o rețea de relații pentru persoanele care doreau să intre în politică, spune Mark Schmeller, profesor de istorie la Universitatea Syracuse.
„Este o modalitate prin care bărbații profesioniști, editorii de ziare și politicienii puteau să se cunoască între ei”, spune el. „Așadar, dacă te angajezi într-o carieră politică, este o idee destul de bună să te înscrii într-o lojă masonică.” Printre membrii notabili din anii 1820 se numără Henry Clay, care a devenit secretar de stat în 1825, și Andrew Jackson, care a devenit președinte în 1829.
Ceremoniile secrete de inițiere ale francmasonilor, despre care străinii nu trebuiau să știe, au contribuit la alimentarea suspiciunilor cu privire la acest grup. În 1826, un zidar pe nume William Morgan a afirmat că plănuia să publice o dezvăluire despre francmasoni. Dispariția sa ulterioară în acel an și zvonurile conform cărora francmasonii l-ar fi ucis pentru a împiedica expunerea sa au fost un catalizator în rândul oamenilor care erau deja suspicioși față de ordin. Unii suspectau că masonii ar putea chiar să încerce să distrugă republica americană, instituția creștinismului sau ambele.
În jurul anului 1828, un grup de bărbați din New York care se opuneau francmasoneriei, precum și Partidului Democrat Jacksonian emergent care domina statul, au creat un nou partid: Partidul Antimasonic. Pentru că nu a câștigat niciodată același număr de adepți la nivel național ca cele două partide principale ale vremii – Democrații Jacksonieni și Republicanii Naționali – istoricii îl consideră „primul al treilea partid al Americii”.
Febra anti-masonică mătură națiunea
Ideea că francmasonii conduc în secret guvernul – și poate că încearcă să-l distrugă – putea părea convingătoare la vremea respectivă, având în vedere că atât de multe elite politice făceau parte din societăți francmasonice. Teoriile conspirației „nu trebuie să fie complet greșite”, spune Andrew Burt, autorul cărții American Hysteria: The Untold Story of Mass Political Extremism in the United States. „Și, de fapt, jumătatea de adevăr este cea care le face atât de periculoase”.
Ca atare, Partidul Antimaonic a atras o mulțime de membri care au devenit politicieni proeminenți în următoarele câteva decenii. Printre aceștia s-au numărat William H. Seward, care avea să fie mai târziu secretar de stat al lui Abraham Lincoln, Thaddeus Stephens, care a devenit un aboliționist influent în Camera Reprezentanților, și Millard Fillmore, care a devenit președinte în 1850.
Chiar dacă partidul a rămas mic, acesta a alimentat un sentiment antimasonic în creștere și a dus la închiderea multor societăți francmasonice. Unele biserici au amenințat că vor da afară enoriașii dacă nu renunță la francmasoni. Când președintele John Quincy Adams a candidat pentru realegere în 1828, a considerat necesar să declare: „Nu sunt, nu am fost și nu voi fi niciodată mason”. După ce a pierdut alegerile, Adams s-a alăturat chiar Partidului Antimasonic pentru o perioadă de timp.
Au apărut teorii ale conspirației cu privire la alte grupuri
Pe lângă faptul că au alimentat opoziția față de francmasonerie, teoriile Partidului Anti-Masonic despre francmasoni au contribuit la apariția teoriilor conspirației despre alte grupuri, spune Mark Cheathem, profesor de istorie la Universitatea Cumberland.
„În timpul anilor 1830, în special, aveți un fel de amestec de teorii ale conspirației antimasonice cu teorii ale conspirației anti-catolice și cu teorii ale conspirației anti-mormone”, spune el. Aceste teorii ale conspirației prezentau francmasonii, catolicii și mormonii ca fiind „forțe exterioare care încearcă să manipuleze poporul american și guvernul SUA în beneficiul câtorva elite”.
Influența celui de-al treilea partid s-a extins la operațiunile politice din cele două partide principale. În 1831, Partidul Antimasonic a organizat prima convenție națională de nominalizare prezidențială, o practică pe care celelalte partide au adoptat-o în curând. De asemenea, Partidul Antimasonic a contribuit la răspândirea mesajului său prin utilizarea ziarelor de partid – o tactică pe care au început să o folosească și principalele partide.
Cei mai mulți membri ai Partidului Antimasonic au migrat către Partidul Whig în anii 1830, iar până la sfârșitul deceniului, Partidul Antimasonic a dispărut practic. Cu toate acestea, acesta a creat un precedent pentru partidele terțe mici care contestau sistemul bipartidist.
După Partidul Antimasonic au urmat Partidul Know-Nothing, Partidul Free Soil, Partidul Socialist, Partidul Bull Moose și multe altele.
