Ce i-a împins pe conjuraţi să dorească asasinarea celui mai puternic om din lume? Conspiratorii sperau că, prin lichidarea lui Iulius Cezar, Imperiul Roman va reveni la ordinea republicană, în care privilegiile lor nu ar fi fost periclitate de un dictator care pretindea să fie tratat ca un zeu.
Doi dintre cei 23 de conjuraţi joacă rolul de lideri: unul este Marcus Brutus, care, deşi se bucura de protecţia lui Cezar (mama sa, Servilia, era amanta dictatorului), avea ambiţia de a-l imita pe strămoşul său, Lucius Junius Brutus, care, în anul 509 î.Hr., îi izgonise pe ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, instaurând republica.
Al doilea conducător al conjuraţilor este Gaius Cassius Longinus, cel mai înverşunat din tot grupul.
Cei 23 hotărăsc că prilejul cel mai prielnic pentru acţiune este o şedinţă a Senatului care urma să se ţină în Curia (sala) Pompei din Câmpul lui Marte, pentru că aici Cezar nu ar fi fost înconjurat de gărzi, senatorii nu ar fi fost înarmaţi, iar conjuraţii îşi puteau ascunde cu uşurinţă pumnalele în „scrinia”, suluri cartonate care serveau la transportarea documentelor.
Mai mult, aşa cum scrie Catherine Salles, în ziua aceea un grup de gladiatori avea programat un antrenament lângă Curie şi conjuraţii sperau că la nevoie ar putea primi o mână de ajutor de la aceştia.
Cum Cezar, speriat de un coşmar al soţiei sale, Calpurnia, nu avea de gând să participe, conjuraţii recurg la un tertip ieftin, mizând pe orgoliul nemăsurat al dictatorului: favoritul Brutus îi prezintă o falsă petiţie, ca din partea senatorilor, în care aceştia afirmau că doresc să-i pună la dispoziţie controlul asupra Senatului.
Cezar muşcă momeala şi merge la şedinţa fatală.
Pe drum, un celebru profesor de greacă, Artemidor din Cnid, care aflase despre conjuraţie, îi înmânează un bilet cu un avertisment. Dar Cezar, asaltat de mulţimea care profita pentru a-i cere diverse favoruri, nu apucă să-l citească.
La ora prânzului, imperatorul ajunge la şedinţă. Îmbrăcat în toga de purpură tivită cu aur, purtând pe cap coroana triumfală de lauri, Cezar traversează mulţimea de senatori care s-au ridicat în picioare şi merge să se aşeze pe tronul de aur amplasat la picioarele statuii lui Pompei, care domină sala.
Apoi, lucrurile se derulează cu o rapiditate uluitoare.
Conjuraţii se înghesuie în jurul tronului, prefăcându-se că vor să-i dea detalii legate de petiţie şi de supunerea Senatului.
Tillius Cimber, sub pretextul că solicită iertare pentru fratele său exilat, se agaţă de toga lui Cezar şi o trage înspre spate, ceea ce îi imobilizează braţele acestuia şi îl împiedică să se mişte.
Alt conjurat, Casca, încearcă să-i dea lovitura mortală, înfigând cuţitul în piept, sub claviculă, dar lama alunecă şi rana este uşoară.
„Este un atentat!”, strigă dictatorul, şi apucând braţul lui Casca îl loveşte cu stilul ascuţit cu care scrie pe tabletele de lut. Casca îl strigă în ajutor pe fratele său şi lovitura acestuia va fi cea fatală.
Loviturile cad ca ploaia. Încolţit ca o fiară rănită, Cezar se zbate cu puterea deznădejdii, dar nu poate să iasă din cercul de asasini care îl lovesc cu sălbăticie.
În isteria atacului, mai mulţi conjuraţi se rănesc între ei. Zărindu-l printre asasini pe Brutus, care îi împlântă cuţitul în coastă, Cezar strigă în greceşte: „Kai sù, tèknon?” („Şi tu, fiul meu?”).
Brutus însuşi este rănit la mână de grăbitul Cassius, care nu nimereşte ţinta.
Cezar are un moment în care înţelege că nu mare are nici o speranţă şi renunţă să lupte, căutând să moară cu demnitate: îşi acoperă capul cu o parte a togii, pentru ca faţa să nu-i fie desfigurată de vreo lovitură şi cade trăgându-şi veşmintele peste picioare, pentru a evita o atitudine indecentă.
Trupul lui zace mai multe ore până când trei sclavi vin să-l ridice şi să-l transporte acasă cu o literă. Pe drum, un braţ al dictatorului mort atârnă pe afară, iar în pumnul său se află încă bilerul de la Artemidor din Cnid, în care era avertizat de complot.
Adus acasă, medicul Antistius examinează cadavrul şi numără 23 de lovituri, dintre care doar una a fost mortală: cea a fratelui lui Casca. Aceasta a nimerit în stomac provocând o hemoragie internă.
Întreaga casă plânge şi pregăteşte funeraliile stabilite pentru 20 martie.
În ajun, la un ospăţ acasă la Lepidus, Cezar spusese că îşi dorea o moarte care să-l ia prin surprindere. Colegii lui, zeii, i-au împlinit dorinţa.
