Pentru a vă face o idee despre activitatea lui Samuel von Brukenthal, vă invit să citiți o mare parte din studiul foarte bine documentat „Guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal și răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan din 1784”, publicat de istoricul Petre Din cu mult înainte de a se isca această dispută.
Samuel von Brukenthal a lăsat fără răspuns cererile iobagilor
„La puţin timp de la preluarea guvernării, Samuel Brukenthal a fost confruntat cu nemulţumirile iobagilor generate de creşterea obligaţiilor sociale şi de ecoul desfiinţării iobăgiei în Boemia, Moravia, Silezia, Stiria, Carintia şi
Austria.
Focarul celei mai înalte tensiuni se afla pe domeniul Zlatnei, unde iobagii în urma reglementării din 1776, au fost supuşi la obligaţii mult sporite, raportat la reglementarea din 1746, taxele şi dările s-au dublat; apoi dijmele, limitarea defrişărilor şi păşunatului, cositul fânului, abuzurile funcţionarilor, încât existenţa iobagilor era extrem de dificilă.
Pe acest fundal, starea tensionată de pe domeniul cameral al Zlatnei între iobagii statului şi oficialităţile locale a luat amploare. Într-o primă fază ei s-au adresat autorităţilor locale dar nu au primit satisfacţia scontată. Ulterior au
înaintat memorii de protest guvernului, însă nici la Sibiu nu şi-au aflat rezolvarea doleanţele socio-economice. În acest context s-au adresat forurilor competente de la Curtea Vieneză printr-o mulţime de petiţii şi plângeri, fapt ce demostra atât gravitatea iobăgiei cât şi ataşamentul faţă de împăratul Iosif al II-lea, ca instanţă
supremă în reglementarea propriei situaţii. „Deoarece locuim de atâta vreme în aceste locuri muntoase şi pietroase şi cultivăm acest pământ vitreg care se deosebeşte de celelalte pământuri, noi nu ne putem folosi de plug pentru arături, ci trebuie să întrebuinţăm alte mijloace, neobişnuite în alte locuri, lucru cu care nici nu se poate spune câte cheltuieli şi munci obositoare atrage după el. Dar şi acest lucru este adesea zadarnic, căci se întâmplă adeseori că iobagul după atâtea strădanii, din cauza ploilor torenţiale, ale brumei şi a frigului îşi vede zădărnicită
truda sa îndelungată şi deodată toate speranţele se prăbuşesc”.
Samuel Brukenthal nu a luat nici o decizie în rezolvarea doleanţelor tărănimii iobage aşteptând hotărârile Curţii Vieneze şi a evitat o confruntare cu nobilimea, care ar fi putut să-l acuze că a încălcat prevederile constituţiei.
În intervalul anilor 1779-1784 Horea în fruntea delegaţiilor de ţărani s-a deplasat de patru ori în capitala imperiului la Viena. Ultima audienţă s-a derulat la 1 aprilie 1784, când suveranului Iosif al II-iea i-au fost prezentate întregul contencios al românilor de pe domeniul Zlatnei. Împăratul a recomandat guvernului să
analizeze petiţiile iobagilor, promiţând iniţiative pentru îmbunătăţirea situaţiei lor, iar până la decizia finală, petiţionarii să nu fie persecutaţi.
O informaţie posterioară referitoare la audienţa din 1 aprilie 1784 este puţin credibilă. La enunţul lui Horea că românii vor să înlăture iobagia asumându-şi toate riscurile, suveranul demofil ar fi replicat: Tut ihr das (faceţi voi aceasta), iar altă variantă menţionează că răspunsul lui Iosif al Ii-lea ar fi fost Warum tut ihr das? (de ce nu faceţi voi aceasta).
Samuel von Brukenthal „a ordonat sistarea conscripţiei militare”
Constituirea regimentelor româneşti de graniţă a fost percepută de majoritatea iobagilor români ca o îmbunătăţire categorică a existenţei lor sociale. Aspectul central al acestei atracţii sociale o reprezenta faptul că starea militară
făcea din români oameni liberi scoşi de sub jurisdicţia administraţiei provinciale.
Ei nu lucrau domeniile nobilare, nu prestau robote, dijme, ci treceau sub ascultarea autorităţilor militare.
În vara anului 1784 militarizarea zonelor de graniţă a început având acordul comandantului general, baronul Preiss, însă fără acceptul guvernatorului Samuel von Brukenthal. Primii iobagi care s-au înrolat au
fost cei din Hăpria urmând iobagii din comitatele Alba, Zarand, Hunedoara,
Cetatea de Baltă şi Turda.
•
Ideea privind conscripţia militară, colportată rapid în Transilvania, a entuziasmat masele de români, căci a reprezentat o uriaşă speranţă de emancipare.
La celălalt palier al societăţii transilvănene, nobilimea era confruntată cu un acut sentiment de insecuritate. Aprehensiunea nobiliară era generată de mai mulţi factori: teama că domeniile nu vor fi lucrate, că îşi vor pierde iobagii şi o posibilă răscoală va distruge actualele baze constituţionale ale statului.
Confruntat cu numeroase plângeri nobilare guvernatorul Transilvaniei Samuel Brukenthal a ordonat sistarea conscripţiei militare, motivând că nu a fost consultat şi s-a realizat fără aprobarea sa (Nicolae Densuşianu, Revoluţiuneea lui Horea în Transilvania şi Ungaria (1784-1785).
Ca urmare a publicării sistării conscripţiei de către guvern, situaţia nu este mai puţin îngrijorătoare. În spaţiul
rural se constată persistenţa tensiunii şi a conflictelor sociale. Argumentul în sprijinul acestei idei îl reprezintă demersurile de a soluţiona starea conflictuală. În acest scop în octombrie 1784, Samuel Brukenthal l-a trimis în comitatul Hunedoara pe secretarul Ştefan Costa care l-a înştiinţat că tensiunile s-au diminuat.
Revenirea la spectrul iobăgiei îi determină pe ţărani să-şi radicalizeze poziţiile. Spiritul de insecuritate devine dominant în Transilvania şi amplifică îngrijorarea autorităţilor politice şi militare. Suspendarea conscripţiei a
direcţionat curentul de emancipare din zona legalităţii spre matca violenţei (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 179.).
Convins de intenţiile demofile ale împăratului Iosif al Ii-lea, Crişan în numele lui Horea a convocat adunarea de la Mesteacăn (Brad) la 28 octombrie 1784 pentru a se deplasa la Alba Iulia, să se înroleze ca grăniceri. Incidentul de la Curechiu, când s-a încercat arestarea lui Crişan (1 noiembrie 1784), şi soldat cu uciderea a trei funcţionari a reprezentat semnalul declanşării răscoalei.
Brukenthal a cerut comandantul trupelor baronul Preiss să restabilească ordinea
Samuel Brukenthal a fost informat despre izbucnirea răscoalei la 4 noiembrie de către un curier extraordinar al comitatului Hunedoara. Reacţia sa imediată a fost aceea de a-l mandata pe comandantul trupelor baronul Preiss să
restabilească ordinea. în demersul de a pacifica regiunea, baronul Preiss se afla într-o mare dilemă, pe de o parte, nu-şi putea exercita prerogativele fără aprobarea Consiliului de Război din Viena, iar pe de altă parte dacă ordona
represalii inerente unei astfel de situaţii, se temea de reacţia bunului împărat.
Situat între două constrângeri, solicitările de intervenţie din partea nobilimii, a lui Samuel Brukenthal şi teama de reacţia imprevizibilă a lui Iosif al Ii-lea, asemenea unui damnat baronul îşi surprinde în cuvinte profetice provocarea căreia trebuia să-i răspundă: ,,În orice caz eu sunt pierdut, dacă voi proceda cu severitate contra
răsculaţilor împăratul mă va inculpa că i-am împuşcat supuşii, dacă n-o fac, se întâmplă un rău şi mai mare şi atunci tot eu sunt de vină”.
Într-o primă fază a răscoalei, comportamentul baronului Preiss din Sibiu părea a fi mai favorabil ţăranilor răzvrătiţi decât nobililor aflaţi în defensivă.
Nedorind să se implice militar, acesta se complăcea în atitudinea de spectator pasiv al ciocnirilor sângeroase. Să fi determinat aceasta atitudinea demofilă a împăratului, lipsa neinformării sale în timp util sau deficienţe de comunicare între autorităţile militare şi cele civile? Ceea ce este sigur, această lipsă de reacţie a Curţii Vieneze în prima fază a răscoalei va întări în plan psihologic credinţa ţăranilor că în acţiunea lor nu vor întâmpina ostilitatea trupelor imperiale, căci împăratul era de acord cu răscoala.
O analiză sumară confirmă această idee. Răscoala avea în angrenajul social pe ţărani în principal, care se bucurau în mod echivoc de ocrotirea împăratului.
Loviturile mişcării erau îndreptate în direcţia nobilimii, căreia nici împăratul nu-i manifest a consideraţie. În mod tacit, însăşi armata imperială, prin reprezentantul său baronul Preiss, deşi nu simpatiza cu ideea răscoalei, nu se arăta dispus să ordone reprimarea răscoalei. Alt motiv pentru justificarea prudenţei şi diplomaţiei armatei îl reprezenta faptul că ascuţişul mişcării era direcţionat împotriva nobilimii, în timp ce oficialităţile austriece, persoana împăratului se bucura în imaginarul ţărănimii de prestigiu, fiind puncte de sprijin împotriva abuzurilor nobilimii. Reprimarea energică a răscoalei ar fi invalidat reformismul promovat de împărat, atenţia deosebită acordată ţărănimii, văzută în tripla ipostază de producător direct, contribuabil şi soldat.
În data de 5 noiembrie 1784, guvernatorul pleda din nou în favoarea intervenţiei militare, însă comandantul armatei baronul Preiss, după ce a ordonat armatei să se comporte paşnic, i-a replicat lui Brukenthal:„Armata singură nu esteîn stare să restabilească ordinea şi cred că e de lipsă şi concursul onorabilului guvern, anume să trimită câţiva comisari sau preoţi abili, care să sfătuiască pe ţărani să înceteze excesele [ … ]. Guvernul va fi gata a dispune să li se facă dreptate şi să li se dea ajutor”.
La 6 noiembrie, guvernatorul Brukenthal comunica Camerei Aulice izbucnirea răscoalei, iar la 8 noiembrie 1784, raporta împăratului Iosif al II-iea despre debutul mişcării lui Horea, iniţiativele preventive şi trimiterea de trupe
imperiale în comitatele Zarand şi Hunedoara.
Confruntat cu inactivitatea armatei, guvernatorul a iniţiat mai multe măsuri administrative. La 8 noiembrie 1784 Brukenthal a ordonat ca funcţionarii superiori să nu mai părăsească posturile, funcţionarii să nu mai perceapă bani în mod ilegal şi să se adune armele de la suspecţi 18.
Istoricul francez Robert Mandrou, într-unul din studiile consacrate culturii
populare, a Vechiului Regim, a făcut o excelentă demonstraţie în sprijinul existenţei pentru mediul rural a unui grup cultural ce aparţine lumii ţărăneşti, dar în egală măsură putea să comunice cu autorităţile politice şi administrative.
Acelaşi fapt se poate afirma şi despre lumea rurală românească, în interiorul căreia preoţii erau percepuţi ca intermediari între palierul de jos al societăţii, ţărănimea iobagă şi palierul superior, autorităţile locale şi centrale. Preoţimea a fost utilizată, în special, ca un releu de transmitere a instrucţiunilor care porneau dinspre
Curtea Vieneză şi se adresau în marea lor majoritate lumii rurale. În acest context Samuel Brukenthal a apelat la autoritatea episcopului ortodox Ghedeon Nichitici, care l-a însoţit pe comisarul Mihai Brukenthal, împuternicitul special al guvernatorului, pentru a linişti spiritele ţăranilor răsculaţi. Unul din numeroasele
exemple în acest sens este oferit de circulara episcopului Ghedeon Nichitici, adresată protopopilor şi preoţilor, în care lansa un îndemn la „supunere şi ascultare pentru ca ţărănimea să părăsească mişcarea plină de excese de ambele părţi şi să nu asculte sfaturile cele rele şi ca fiecare să-şi păzească locul său, moşia sa, casa sa şi după cum cere porunca să o împlinească, ca să aibă milă de la împăratul şi gubernium şi de la noi blagoslovenie”.
Primele informaţii despre răscoala din Transilvania au sosit la Viena la 12 noiembrie, în urma înaintării raportului de către comitele de Hunedoara, iar cel al guvernatorului a adus mai multe precizări. Mişcarea românilor l-a surprins pe împărat, armata austriacă fiind mobilizată pentru războiul împotriva Olandei.
Reacţia lui Iosif al Ii-lea a fost aceea de a trimite instrucţiuni către forurile civile şi militare din Transilvania, informându-le precis despre strategia ce va trebui adoptată pentru restabilirea ordinii în principat.
Guvernatorul Bruckenthal a cedat în faţa presiunii nobilimii, acceptându-i insurecţia
Prin încheierea armistiţiilor cu răsculaţii la Tibru, Valea Bradului şi Sălciua, atmosfera tensionată s-a estompat la sate, însă sporadic, au mai continuat incendierea curţilor nobiliare şi a caselor unor funcţionari, aşa că Samuel
Brukenthal într-o notă adresată Tezaurariatului îşi permitea unele concluzii: „Furia acestor oameni nefericiţi e contagioasă, ea a molipsit chiar pe oamenii liberi din fundus regius (Cioara, Vinţul de Jos, Lancrăm) şi s-au făcut
potenţioasele dispoziţiuni pentru sugrumarea răscoalei”.
Între timp situaţia explozivă care continua, asociată cu refuzul de a se implica militar al ofiţerilor austrieci, a determinat pe guvernator să cedeze în faţa presiunii nobilimii, acceptându-i insurecţia, ca intrument de a se apăra. La 16 noiembrie 1784 contele Ioan Csaky, comitele suprem al Clujului făcea cunoscut comitatelor vecine că îşi asumă coordonarea acestei răzvrătiri nobiliare, şi în 18 noiembrie solicită ajutorul organizaţiilor nobiliare din Solnoc şi Bihor.
Represiunea nobiliară s-a materializat prin condamnarea a 34 de ţărani cu decapitarea, sentinţă pronunţată de Curtea Judecătorească a comitatului Hunedoara. Brukenthal a fost informat de cruzimea nobililor şi a interzis funcţionarea acestei instanţe de judecată. Această hotărâre a guvernatorului este influenţată în mare
măsură de atitudinea binevoitoare a lui Iosif al Ii-lea faţă de răsculaţi.
Soluţiile momentului erau diverse, dar în finalitatea lor se reduceau la una singură, evenimentul cu conotaţii de simbol era imperios necesar să fie redus la dimensiunea sa calmă, izolată. Iosif al II-lea i-a trimis guvernatorului în timpul cel mai scurt instrucţiuni amănunţite, referitoare la pacificarea poporului răsculat, invitându-l să colaboreze cu funcţionarii comitatelor, cu preoţii români şi astfel să se revină la normalitate. Generalului comandant Preiss i-a ordonat să„trimită fărăn întârziere tunurile împotriva răsculaţilor”, deoarece considera împăratul că „impresiunea
cea mai puternică asupra mulţimii o fac în astfel de cazuri tunurile”
Intuind unele complicaţii ce s-ar putea crea dacă s-ar utiliza ostaşii regimentului I grăniceresc de la Orlat împotriva răsculaţilor români, împăratul a sfătuit pe generalul comandant Preiss să-i menajeze, însărcinându-i cu alte
obligaţii militare.
Fiind la curent cu cele întâmplate, cruzimile nobilimii aflate în insurecţie, Iosif al Ii-lea adresa guvernului transilvănean mustrări energice pentru faptul de a-şi fi dat avizul acţiunii nobilimii, calificându-l drept„cea mai mare obrăznicie”.
Cu acelaşi prilej împăratul filosof şi demofil nu-şi trădează aura sa mitică de personaj „justiţiar”, poruncind să se procedeze cu blândeţe faţă de ţărani, interzicând actele de cruzime şi publicând amnistierea generală pentru toţi cei care au participat la răscoală, cu excepţia liderilor. Pe aceeaşi filiaţie de idei îi comunica guvernatorului Samuel Brukenthal o idee scumpă ethosului luminist, suveranitatea poporului în stat, încercând să-i convingă pe nobili să înţeleagă că împăratul nu-şi poate ţine armata pregătită de război „împotriva propriilor săi supuşi”.
Considerându-i ca principali vinovaţi pe liderii răscoalei, Iosif al II-lea a instituit un premiu de 300 de ducaţi (galbeni) pentru capturarea lor. În acest sens, Brukenthal a elaborat patenta din 23 noiembrie 1784 al cărui obiectiv era ca „pe unii turburători ca aceia să-i pedepsească, aşa prea cu mare milă au hotărât ca trei
sute de galbeni cinste sau cu se zice colac, să i se dea la unul ca acela, care e pre unul sau altul dintre corifei, adică dintre aceia care sunt căpetenii şi îndemnători acestei răutăţi, îl va prinde şi prins îl va da înainte”26
Nemulţumit de modul în care autorităţile politice şi militare au gestionat derularea răscoalei, Iosif al II-lea a făcut schimbări în ierarhia oficialităţilor transilvănene. Baronul Preiss a fost destituit prin pensionare şi pe postul său a fost numit generalul Fabric. Pentru a reduce prerogativele guvernatorului în acest conflict, împăratul desemnează o Comisie regală de investigaţie condusă de contele Jankovich şi generalul Papila.
•
Imaginile create de momentul dramatic al răscoalei, violenţele şi cruzimile taberelor aflate în conflict, l-au marcat pe împărat.„Turburările nedomolite îmi cauzează cea mai mare durere si neplăcere [„.] din ştirile care se contrazic nu se mai poate trage o judecată corectă [„.] sunt deplin adevărate [„.] cauză să se cerceteze din temelii. Dacă nu se vor scoate la lumină unele asupriri, care demultexistă în ţară este cu neputinţă ca să se poată instala o linişte durabilă … „
Cele afirmate scot în evidenţă soluţia aleasă de împărat: pe de o parte de a înăbuşi răscoala ţăranilor care nu mai aşteptau efectele politicii sale, de a cunoaşte cauzele ei pentru a le soluţiona; pe de altă parte, de a nu se desolidariza de nobilime şi de a-i limita dorinţa de răzbunare. „Desigur lucrurile pot fi înăbuşite un timp cu puterea, dar când omenirea e prea mult maltratată şi când arcul e prea tare întins, cu siguranţă se frânge”, după cum se adresa însuşi comisarului său.
Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost arestaţi iar Crişan a căzut prizioner la 30 ianuarie 1785. Comisia regească mandatată cu investigarea cauzelor declanşării răscoalei şi-a intrat în rol. în ceea ce priveşte sentinţa şi execuţia, Iosif al II-lea şi-a asumat întreaga responsabilitate.
Împăralul i-a ordonat comisarului regal Anton Jankovich, ca în ce-i priveşte pe conducătorii răscoalei„să se dea exemplu răsunător, să fie purtaţi prin locurile pe unde au făcut cele mai mari ticăloşii, pentru a fi arătaţi, ca o
înspăimântătoare pildă poporului de rând şi complicilor lor amăgiţi, şi apoi să fie executaţi într-un chip spectaculos, într-o zi dinainte anunţată, într-un loc capital, unde să se poată strânge cât mai mulţi supuşi şi unde se găsesc şi cele mai neastâmpărate capete. Această execuţie trebuie să se facă sub autoritatea comisiei, ca supuşii să vadă şi să fie pentru ei vădit că aceasta e hotărâta mea voinţă şi nu numai a guvernului sau dregătorilor comitatului”.
Gravele probleme ale societăţii transilvănene, dintre care cea mai presantă, răscoala lui Horea din 1784 l-au determinat pe Iosif al II-lea să întreprindă a treia călătorie în Transilvania în 1786. Împăratul s-a întreţinut cu comandantul general Dominic Fabric, şi i-a decernat guvernatorului Brukenthal ordinul Marea Cruce a
Sfântului Stephan, dar îl şi pensiona cu suma de 4000 de galbeni anual, de la un salariu de 24.000 de galbeni. Acest fapt echivala în percepţia contemporanilor ca o sancţiune extrem de drastică”, scrie istoricul Petre Din în studiul „Guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal și răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan din 1784”.
