România după Războiul de Șase Zile. Cum a reușit Ceaușescu să-și deschidă calea spre Occident?
Acest punct de vedere nu reușește să plaseze comportamentul României într-un context mai larg. Cu siguranță, sentimentele antisovietice au jucat un rol semnificativ în procesul decizional al lui Nicolae Ceaușescu, dar poziția neutră a României în Războiul de Șase Zile a fost determinată în primul rând de interesul pentru consolidarea relațiilor cu Occidentul.
În iunie 1967, Partidul Comunist Român a refuzat să semneze comunicatul final al Pactului de la Varșovia privind Războiul de Șase Zile și a emis în schimb o declarație separată. Spre deosebire de restul țărilor comuniste, Bucureștiul nu a condamnat Israelul ca agresor și chiar a încercat să mențină relații diplomatice cu administrația de la Tel Aviv.
Un diplomat britanic a remarcat:
„Politica României este în dezacord atât cu Uniunea Sovietică și Pactul de la Varșovia, cât și cu China, ca să nu mai vorbim de Iugoslavia.”
Această imagine a unei Românii nonconformiste nu a apărut în mod organic. Deși comportamentul lui Ceaușescu în timpul și după Războiul de Șase Zile a avut ca scop atragerea publicului intern, care a apreciat spiritul antisovietic al liderului român, principalul său obiectiv a fost Occidentul, inclusiv Regatul Unit și Statele Unite.
Arhivele britanice arată că, încă din primăvara anului 1967, românii au inițiat o ofensivă diplomatică pro-occidentală
Un diplomat britanic care raporta de la Cairo, W.H.G. Fletcher, a declarat Ministerului Britanic de Externe că românii erau dornici să „își lărgească orizonturile” și „sunt acum nerăbdători să ne contacteze pe noi și, probabil, alte misiuni occidentale”. În aceeași perioadă, Hanbury Tenison de la Ambasada Britanică din București a raportat că un omolog român l-a invitat la cel mai scump restaurant din oraș „fără alte interese ascunse, dorind să pară prietenos”.
Mesajele americane expediate după Războiul de Șase Zile arată în mod concret că politica externă românească din 1967 avea ca scop atragerea atenției autorităților americane. În iulie 1967, George Elian, ambasadorul român la Haga, a pledat în mod expres pentru relații mai strânse între România și Statele Unite în timpul unei întâlniri cu un diplomat american. El a subliniat modul în care Statele Unite și România împărtășeau puncte de vedere similare în ceea ce privește disputa arabo-israeliană și chiar a dezvăluit că ambasadorii români din mai multe locații fuseseră instruiți să ia legătura cu omologii lor occidentali și să transmită un mesaj similar.
Ambasadorul SUA în Olanda, William Tyler, a raportat la Washington:
„Discuția noastră a fost în mare parte o pledoarie fermă a ambasadorului Elian pentru relații mai strânse, și pentru creșterea schimburilor între România și Statele Unite. El a reamintit că poziția României în ceea ce privește criza din Orientul Mijlociu era apropiată de cea a Statelor Unite…”
Deși Washingtonul recunoscuse deja cursul tot mai independent al politicii externe a României (încă din timpul administrației Kennedy), Războiul de Șase Zile a acționat ca un punct de cotitură, consolidând imaginea rebelă a lui Ceaușescu în Occident. În urma războiului, România a devenit cunoscută ca un stat „nonconformist” în cadrul Pactului de la Varșovia. Atât diplomații britanici, cât și cei americani au acordat o mare importanță atitudinii României în conflictul arabo-israelian din 1967 și au fost hotărâți să își dezvolte legăturile cu Bucureștiul.
Menținerea relațiilor, atât cu arabii, cât și cu israelienii se potrivea cu retorica României de a stabili legături cu toate țările, indiferent de ideologie, și i-a permis lui Ceaușescu să se prezinte ca un „intermediar de încredere”, în ciuda antagonismului înglobat al Războiului Rece.
