Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Rolul leproșilor în apariția Ordinului Franciscan
Articole online

Rolul leproșilor în apariția Ordinului Franciscan

Biserica Catolică îl comemorează în fiecare an, la 4 octombrie, pe cel care a visat să devină războinic, căzând chiar prizonier, dar a luat calea slujirii lui Dumnezeu.

Francesco Giovanni di Pietro Bernardone s-a născut în 1182, într-o familie de negustori bogaţi din Assisi, Pietro Bernardone și donna Pica.

Numele său de botez a fost Giovanni (Ioan).

La botez, donna Pica și-a numit pruncul Giovanni (Ioan), tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă și de bijuterii – renumește pruncul Francisc, foarte probabil ca recunoștință pentru călătoria negustorească în Alsacia.

La război

A avut o tinerețe zvăpăiată, alături de cei de-o vârstă cu el și de aceeași treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale.

De exemplu, în 1202, cu ocazia războiului deschis între Perugia și Assisi, armatele rivale dau piept în piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor.

Între locuitorii din Assisi luați prizonieri s-a numărat și Francisc, rănit. Va rămâne prizonier de război la Perugia mai bine de un an.

Către sfârșitul anului 1203, din cauza bolii care se înrăutățea, fiind considerat pe moarte, și pentru o oarecare sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat.

Vindecat de boala îndelungată prin 1204/1205, Francisc a rămas pradă unei profunde neliniști interioare, mai ales cu privire la viitorul său.

Anul 1205 înseamnă pentru Francisc și începutul convertirii.

A avut revelaţia adevăratei sale vocaţii: biserica. Timp de doi ani, s-a dedicat îngrijirii leproşilor şi reparării capelelor.

A fondat Ordinul Franciscan, ale cărui reguli erau extrem de simple: călugării nu aveau dreptul să aibă niciun fel de bunuri şi trebuiau să-şi consacre viaţa consolării şi vindecării celor bolnavi.

Numiţi „capucini”, din cauza glugii ataşate sutanei sau „cordeliri”, din cauza sforii cu care se încingeau, călugării franciscani erau încălţaţi doar cu sandale.

Pentru a intra în ordinul întemeiat de Francisc de Assisi, nu aveai nevoie de vreo instrucţie specială, era suficient să fii caritabil, cast şi supus.

Dezaprobat de Papalitate, Francesco d’Assisi a primit aprobarea pentru ordinul său abia în 1223.

Originea convertirii

Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: o reevaluare a propriei vieți ca urmare a bolii; un vis tainic în ajunul unei noi expediții militare spre sud, împotriva împăratului,

În visul pe care l-a avut la Spoleto, Iisus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujești Regele sau pe slujitorul regelui?

Mai se vorbește de întâlnirea cu Răstignitul din bisericuța San Damiano, unde Hristos i-a zis: Francisc, mergi și repară casa mea, care se ruinează.

Însuși Francisc, în Testament, amintește cauza convertirii sale, doar că el numește alt eveniment: întâlnirea cu leproșii și slujirea lor:

„Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, să încep a face pocăință astfel: când eram în păcate mi se părea amar lucru să văd leproșii, și Domnul însuși m-a condus printre ei și cu ei am fost milostiv.

Și îndepărtându-mă mai apoi de la ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceață a sufletului și a trupului. După aceea, am mai stat puțin și am ieșit din lume”

Au urmat renunțarea la bunurile pământești și autodezmoștenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri și, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanța), haina celor mai săraci dintre săraci, care este și originea tunicii franciscane; renovarea a trei bisericuțe (San Damiano, San Pietro della Spina și Porziuncola).

După o scurtă ședere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găsește ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el, personal, se pune în slujirea leproșilor din lazaretul de la Vittorina. Toate acestea se petrec în 1206.

În 1208 Francisc este din nou la Assisi.

În primăvară ascultă la Porțiuncula, Evanghelia Liturghiei votive în cinstea Apostolilor. Auzirea acestui text evanghelic a cristalizat în el vocația apostolică și evanghelică, drept care s-a dedicat unei vieți de blândețe, de smerenie și de mărturisirea evanghelică.

În același an se adună în jurul său primii însoțitori ce au ales ca el și cu el sărăcia radicală și munca manuală ca mijloc de susținere.

Cererea pomenii era concepută ca un mod de a beneficia din „masa Domnului” numai în cazul în care el sau frații săi nu găseau, din muncile umile, plată suficientă ca să supraviețuiască.

Astfel s-a format nucleul Primului Ordin Franciscan.

Prima regulă a acestei fraternități a fost aprobată oral, în 1210, de papa Inocențiu al III-lea, care după mai multe ezitări i-a îngăduit lui Francisc și fraților săi posibilitatea de a predica, activitate de la care, în mod traditional, laicii erau excluși.

În 1212 grupului lor li s-a alăturat Clara de Assisi, ce avea pe atunci doar 18 ani, care a pus bazele unei ramuri feminine a mișcării.

La sultanul Abd al-Malik

Francisc a accentuat tonul misionar al activității sale, dând naștere unei vaste opere de predicare itinerantă, primind în Ordin un număr tot mai mare de frați, astfel încât, în 1219, a ajuns să primească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik.

Misiunea a fost concepută în mod opus logicii cruciadelor, care, pe atunci, erau în toi.

Atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreție și respect față de ierarhia bisericească, chiar și atunci când îi simțea modelele stranii și străine.

Această perioadă a fost marcată și de tensiuni puternice, atât printre frații săi care-l urmau, cât și între ei și Curia Romană, care, în ascultare, le cerea să preia una din formele de viață călugărească deja existente.

Francisc dorea să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală și cea călugărească erau în totală contradicție cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici.

Reticența curiei, pe de altă parte, provenea din prudență, întrucât evoluțiile ne-ortodoxe sau chiar eretice a acestor mișcări pauperistice ale vremii erau reale și puternice.

Din ascultare, Francisc a acceptat o astfel de viață, deși voia să păstreze cât mai mult revelația originară a viețuirii evanghelice între cei mai neînsemnați.

Din acest motiv nici n-a voit să primească călăuzirea directă a ordinului, care prindea viață, ca urmare a aprobării regulei așa-zise Regula bullata, scrisă cu consultarea cardinalului Ugolino în 1223.

Stigmatele

În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele.

A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală și aproape orb.

Înainte de a muri, însă (pe 3/4 octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri atât ale literaturii, cât și ale religiei: Cântarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor.

Simțind moartea foarte aproape, și-a exprimat două dorințe: să fie anunțată doamna Iacoba (pe care, de altfel, o numea „fratelo Iacoba”), care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea și care îi plăceau lui Francisc; a doua dorință a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi, însă, s-a răzgândit și a cerut să fie pus gol-goluț pe pământul gol.

Papa Grigore al IX-lea l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Pius al XII-lea l-a declarat patron al Italiei, împreună cu Ecaterina de Siena în 1939.

 

 

 

Registration

Aici iti poti reseta parola