Reorientarea politicii externe japoneze la începutul anilor ’30
Principalul efort politic al crizei a fost acela de a slăbi poziția liberalilor conduși de Shidehara, ostili politicii de cucerire și partizani ai respectării integrității teritoariale a Chinei. Cu toate că a revenit în iulie 1929 la Ministerul Afacerilor Externe, influența lui Shidehara scădea în favoarea celei a militarilor.
Japonezi exercitau în 1929 o puternică influență în Manciuria de Sud. Dețineau dreptul de dobândire a terenurilor, de exploatare a subsolurilor, administrația zonei de cale ferată South Manchuria Railway cu ajutorul unei garnizoane de 25000-30000 de oameni, tutela asupra peninsulei Liao Toung etc. Importante capitaluri japoneze erau investite. In nord, puterea aparținea nu guvernului de la Pekin, ci mareșalului Ciang Tso-lin, mort în 1928, și fiului său, Ciang Hiueleang, aliat al guvernului dominat de Gomindan. S-a străduit să redobândească controlul asupra Manicuriei spre neliniștea japonezilor. În marite 1931 avea să fie înființat la Mukden un oficiu de propaganda antijaponeză și patriotică. În aceste condiții, pentru a împiedica pierderea influenței în Manciuria de Sud, japonezii au încercat să-și impună controlul asupra întregii Manicurii. Aceasta era poziția statului major japonez care cpmanda trupele din regiunea Kaung Tung.
Capitanul japonez Nakamura a fost ucis la 27 iulie 1931 în apropiere de Mukden
Pe 18 septembrie 1931 intervenția japoneză a urmat exploziei unei bombe plasate de chinezi care a provocat mici pagube căii ferate japoneze South Manchuria Railway. Armata japoneză a trecut la ocuparea mai multor teritorii: Mukden, Ciang Ciun și Kirin. A fost probabil cazul unui plan prestabilit, căci în noaptea de 18 spre 19 septembrie toate trupele japoneze au intrat în acțiune, luând prin surprindere garnizoana chineză de 10000 de soldați de la Mukden. În octombrie, comandantul-șef japonez a declarant că nu va mai fi recunoscută autoritatea mareșalului Ciang Hiue-lang, în vreme ce guvernul liberal japonez condus de Wakatsuki a fost de acord să recheme trupele în măsura în care siguranța și protecția bunurilor conaționalilor era asigurată.
Drept răspuns, Guvernul chinez a refuzat negocierile și a cerut sprijinul Societății Națiunilor, fără a declara război Japoniei. La 30 septembrie și 24 octombrie 1931 Consiliul Societății Națiunilor a cerut retragerea forțelor japoneze, însă Japonia a refuzat această soluție la 26 octombrie. Japonia era interesată de un acord cu China care să confirme privilegiile japoneze în Manciuria. Lordul Lytton a fost însărcinat de Comisie să prezideze ancheta, în vreme ce Briand a cerut restabilirea status quo-ului.
A urmat înlocuirea guvernului liberal japonez cu unul conservator condus de Inukai și sprijinit de generalul Araki, nationalist. Urmează conflicte între chinezi și japonezi în Shanghai. Chinezii înaintează un nou protest Societății Națiunilor, iar la 30 ianuarie o nouă anchetă e ordonată Consiliu. La 5 mai ambasadorul Marii Britanii în China, Miles Lampson a reușit să obțină semnarea unui armistițiu prin care japonezii au părăsit sShanghaiul. Cu toate acestea, Japonia și-a continuat politica în Manicuria, nesocotind nota secretarului American Stimson care condamna moral acțiunea japoneză (doctrina Hoover din 7 ianuarie 1932).
Japonezii ocupă la 5 februarie 1932 Harbin, iar statul-major japonez întreprinde mișcarea pentru independența Manciuriei
La 18 februarie 1932 e publicată o declarație de independență a Manciuriei de către un comitet executive al provinciilor din nord-est, condus de Ciao Hsin-po. Declarația a fost aprobată de 600 de personae la 28 februarie, iar la 9 martie prințul Pu Yi, fostul împărat, primea regența Manciuriei sub numele de Kang The. Noul stat se numea Manciuko.
După asasinarea la 5 mai 1932 a premierului Inukai de către societatea secretă Dragonul negru la putere a venit amiralul Saito până în 1934. Acesta s-a aflat sub influența generalului Araki, ministrul Războiului. La 2 septembrie 1932 se semneză un acord nipono-manciurian prin care Japonia primea autoritatea de a garanta apărarea externă și internă a țării. Manciuko devenea un protectorat japonez.
Comisia Lytton, de cealaltă parte, cerea, prin raportul publicat la 2 octombrie, ca Manciuria să fie declarată autonomă sub suveranitate chineză. La Geneva, la 6 decembrie, chinezii au cerut Societății să condamne agresorul, iar japonezii au insistat că intervenția fusese necesară pentru protejarea conaționalilor din zonă. La 24 februarie Adunarea a adoptat un raport final, mai puțin Japonia, prin care suveranitatea Chinei asupra Manicuriei era declarată incontestabilă și prin care se stabilea că japonezii nu au dreptul să ia măsuri militare. Japonia nu era declarată agresor și nici nu suferea vreo sancțiune, dar trebuia să se retragă. La 27 martie 1933 Japonia anunța ieșirea din Societatea Națiunilor. La 1 ianuarie 1933, Japonia ataca Jehol, pretextând că aparținea de drept regiunii Manciukom ocupând orașul Shanhaikuan. Un ultimatum e adresat la 24 februarie 1933 mareșalului Ciang Hieu-leang, prin care se cerea evacuarea soldaților chinezi din Jehol. În aprilie japonezii intrau în interiorul Chinei și amenințau Pekinul. La 31 mai era semnat la Tang Kou un armistițiu între China și Japonia. Guvernul chinez trebuia să demilitarizeze o zona vastă și să ia măsuri conciliante.
Problema Manciuriei a fost lovitură dură adusă Societății Națiunilor. Succesul japonezilor a evidenția slăbiciunea tratatelor scrise nesusținute de forța armelor. Condamnarea morală nu s-a dovedit eficientă.
