Relațiile diplomatice ale lui Ceaușescu cu Israelul: Intre antisemitism și interese politice
Shimon Peres împreună cu Nicolae Ceaușescu în timpul unei vizite la București, 1985
În afara României, mandatul lui Nicolae Ceaușescu, din 1965 până în 1989, este amintit mai ales pentru modul în care s-a încheiat – cu execuția dictatorului și a soției sale, Elena. Mai puțin cunoscut este faptul că Ceaușescu a fost un prieten al Israelului timp de mulți ani. De fapt, la acea vreme, România era singura dintre regimurile comuniste din Europa de Est care menținea legături diplomatice cu statul evreu.
Dosarele recent deschise din Arhivele Statului Israel care au aparținut Ministerului Afacerilor Externe complică însă această imagine. Potrivit numeroaselor documente, oficialii ministerului credeau că dispoziția pozitivă a lui Ceaușescu față de Israel își avea rădăcinile în antisemitism. O telegramă din 30 martie 1967 trimisă de ambasadorul israelian la București afirmă că Ceaușescu „vedea Israelul ca pe un centru pentru evreii bogați ale căror abilități economice și conexiuni internaționale ar putea fi de folos, inclusiv evreii americani”.
Cu toate acestea, propria evaluare a Israelului potrivit căreia deschiderile lui Ceaușescu erau motivate de antisemitism nu a împiedicat guvernul să stabilească legături benefice cu regimul său, inclusiv vizite oficiale ale mai multor prim-miniștri israelieni în anii ’70 și ’80.
Documentele Ministerului de Externe arată că Israelul era conștient de suferința internă cauzată de regimul Ceaușescu, cu cetățenii României înfometați, reprimați și terorizați de guvernul său. Elita Partidului Comunist și eșaloanele superioare ale serviciilor de securitate se bucurau de condiții de trai mai bune, în timp ce salariile mici ale muncitorilor din sectorul industrial erau periodic tăiate ori de câte ori exista o penurie de materii prime și producția încetinea.
În ciuda interzicerii unei opoziții politice, au avut loc „alegeri” în România, unde peste 98% dintre alegători l-au ales pe Ceaușescu. Yohanan Cohen, ambasadorul Israelului în România în perioada 1973-1976, a scris că nu a văzut niciodată „o expresie mai batjocoritoare și mai distorsionată a ideii de democrație”.
Îmbrățișarea Israelului pe seama „antisemitismului”
Legăturile diplomatice dintre Israel și România au fost stabilite la scurt timp după crearea Israelului, în 1948. Până la sfârșitul anilor ’50, relația s-a limitat la schimburi comerciale, iar guvernul român a acceptat cererile ocazionale ale cetățenilor săi evrei de a emigra în Israel.
Relațiile dintre cele două țări au început să se încălzească începând cu 1965, România abținându-se de la o serie de voturi anti-israeliene în cadrul Adunării Generale a ONU. După Războiul de Șase Zile din 1967, când alte regimuri comuniste din Europa de Est au tăiat legăturile cu Israelul, România lui Ceaușescu a rămas singura țară care a menținut relații diplomatice depline. Comerțul dintre cele două state a crescut, iar România a importat petrol prin conducta Trans-Israel. În 1972, prim-ministrul Golda Meir s-a deplasat în România într-o vizită oficială.
Se poate presupune în mod rezonabil că disponibilitatea lui Ceaușescu de a stabili legături cu Israelul, în ciuda presiunilor Moscovei și ale țărilor arabe, a pornit de la dorința sa de a menține o politică externă independentă în fața tensiunilor mereu prezente între el și Uniunea Sovietică și de la teama că Moscova lucra pentru a-l răsturna.
Nicolae Ceaușescu împreună cu prim-ministrul Golda Meir în timpul unei vizite la București în 1972
O telegramă de la ambasada israeliană din Washington din 5 aprilie 1967, notează că „românii au dezvoltat o viziune a abilităților comerciale ale Israelului ca centru internațional al Bătrânilor Sionului. Ei speră sincer că îi vom ajuta cu exporturile lor în Statele Unite… care în prezent le sunt interzise”.
Oficialii israelieni nu au încercat să risipească aceste noțiuni antisemite și au continuat să coopereze cu România
Într-o scrisoare a ambasadorului israelian la București, datată din 9 octombrie 1967, se afirmă că „românii sunt interesați în mod special de creșterea exporturilor lor către SUA… Ei se bazează pe ajutorul nostru în acest domeniu. Înțeleg că am promis că vom face un efort în această privință și am făcut-o, însă fără prea mult succes”.
O altă telegramă, din 15 februarie 1968 trimisă de ambasadorul israelian la Teheran, în timp ce România și Iranul purtau discuții privind importul de petrol, notează că ambasadorul român credea că Israelul ar putea obține sprijin „de la evreii Rothschild din SUA”. În iunie 1976, Cohen scria că relația României cu Israelul era determinată de „credința în puterea și influența evreilor din lume, în special din SUA”.
La mijlocul anilor ’70, regimul Ceaușescu a început să susțină înființarea unui stat palestinian independent și a criticat public politica israeliană în teritoriile palestiniene, egiptene și siriene ocupate. Această schimbare de politică a fost incomodă pentru diplomații israelieni, dar aceștia au refuzat să reacționeze atât timp cât legăturile oficiale dintre țări au rămas normale.
Israelul nu a provocat crize diplomatice după întâlnirea lui Ceaușescu cu Arafat
Este demn de remarcat faptul că reținerea Israelului în această privință a fost net diferită de reacția sa feroce atunci când a suspectat țările din America Latină că au dezvoltat legături cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) și cu statele arabe. În schimb, Israelul s-a abținut să critice întâlnirile dintre Ceaușescu și liderii arabi și nu a stârnit o criză diplomatică atunci când s-a întâlnit cu Yasser Arafat, șeful OEP, în 1979. De asemenea, nu a existat niciun protest din partea Israelului atunci când OEP a deschis un birou la București în anii ’70.
Nimic din toate acestea nu a determinat Israelul să își reconsidere relațiile pozitive cu regimul Ceaușescu. La fel cum a menținut legături cu cinci dictaturi militare din America Latină și Africa în aceeași perioadă, în schimbul sprijinului în forurile internaționale, Israelul pare să fi tolerat antisemitismul României. În comunicatul său din 1976, Cohen a scris că „stabilirea unor legături normale și cu multiple valențe între România și Israel este considerată pe bună dreptate ca fiind un bun național. Într-un moment în care zeci de țări au rupt legăturile cu Israelul, iar poziția noastră internațională este subminată”.
Prin urmare, Israelul a decis să își protejeze cu orice preț legăturile diplomatice cu România, considerând că orice criză publică sau rechemarea ambasadorilor ar fi o victorie pentru palestinieni și statele arabe. Acest preț a inclus tolerarea antisemitismului deschis al României și împiedicarea evreilor de a emigra în Israel.
