Războiul malacoavelor aduce prima victorie a latinității în Principatele Române

 

Un bal dat la începutul anului 1830 în salonul Zoei Em. Florescu, care uimise Bucureștii cu eleganța casei și cu toaletele sale, poate fi considerat momentul pătrunderii modei franțuzești la noi.

Despre acest eveniment se vorbește în articolul „Războiul malacoavelor”, publicat în Ilustrațiunea Română din 11 ianuarie 1939:

În salonul frumoasei gazde, în după amiaza acelei zile, e o mulțime veselă și gălăgioasă. Sunt cucoane tinere, unele purtându-se legate la cap cu turban, zăbranic sau marabu meșteșugit adus, cu coadele cu pamblice și urmuz, împănate cu stele și fulii de diamante, îmbrăcate în rochii de mătăsărie, marțelin sau poplină fără cute, mâneci cu bufanturi, ciupag scurt, încă pe moda imperiului.

Fetele, codane ochioase sau smerite, mândre în boiu și gingașe în apucături și mers, au capul gol, cu pamblici și cu flori și rochii garnisite pe poale cu fionguri și pamblice de stofă.

Cucoanele mai în vârstă păstrează încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe și cu șal pe spate. Și toate sunt numai grație și gângureală, ca hulubițele, râzând repede și fără motiv, șoptindu-și între ele fleacuri și nimicuri.

Sosirea lui Nicolae Ipătescu, la braț cu Eufrosina Calimachi, tandra și gingașa mlădiță de Domn, a provocat o cuvenită și respectuoasă tăcere. Nicolae Ipătescu reprezintă eleganța masculină „după ultimele strigăte”, iar Eufrosina Calimachi pleacă în fiecare primăvară și toamnă la Viena, de unde se întoarce cu butca plină de cele mai alese modele, de la marile croitorese din capitala Austriei.

Cei doi dictatori ai modei în București sunt, pe drept cuvânt, priviți cu admirație și imediat îmbrăcămintea lor este copiată în toate amănuntele de tineretul de ambele sexe.

Dar abia s’a potolit rumoarea produsă de apariția celor doi arbitri ai eleganței și tocmai se prezenta în fața oaspeților o țigancă bine îmbrăcată și purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, ținând o tavă cu mai multe păhăruțe de vutcă de izmă, câteva farfurii cu migdale curățate și cu năut prăjit, când se produse o mișcare ca de mare panică.

Toți își îndreptară privirile spre ușă și toate conversațiile încetară. Cleopatra Ghica, într’o rochie din cel mai ales brocart, de o culoare roșie, ca vișina putredă, cu garnituri îndrăznețe și de o tăietură cu totul nouă, își făcuse apariția.

Imediat toate privirile începură să judece rochia noii venite. Se auzeau șoapte de admirație și femeile spuneau:

-E mai frumoasă decât rochia Eufrosinei Calimachi!!!

Era Cleopatra Ghica, de o mare frumusețe și prestanță fizică. Privirea ei știa să domine și să poruncească, tot așa cum portul ei mândru provoca o neprecupețită admirație.