Problema sclaviei în Valahia
Robii, odată vânduți, nu-și schimbau condiția. De cele mai multe ori, proprietarii de robi nu se comportau animalic față de slugile lor, ba chiar în unele cazuri robii (sau roabele) primeau mari beneficii din partea stăpânilor. De pildă, în Documente privitoare la istoria orașului București (1634–1800), editate George Potra, se pot găsi documente din care reiese că, în unele cazuri, soarta le zâmbea robilor. „. Grigore vel spătar este atât de darnic cu Stanca și fiica sa, roabele cărora le dăruiește nu o casă, ci două, pentru că, evident, se putea lipsi de o casă la mahala, dar mai ales pentru că prin această donație dorea ca numele lui și al familiei sale să fie pomenit și să rămână în amintirea tuturor drept un boier filantrop. De aceea, boierul impune Stancăi să nu vândă proprietățile asupra cărora fusese înstăpânită, ci să le dea mai departe urmașilor, încăpând cu fiica Sofia, amintirea celui dintâi binefăcător rămânând vie.
Tratamentul de care se bucurau robii nu era unul uniform. Din alte documente putem afla informații interesante despre cum boierii proprietari decideau asupra vieților acestora. Întrucât robul țigan care fugise de pe moșia boierului Toma din București făcuse un copil cu o roabă a paharnicului Stoichiță Golumbeanu, cei doi boieri se învoiesc ca robul fugar, anume Barbu Buni, să rămână în posesia paharnicului, împreună cu plodul nou-născut, pentru care sunt plătiți 13 taleri. În schimb, paharnicul Stoichiță Golumbeanul îi oferă lui Toma un alt rob țigan la schimb, Petru, fiul lui Mircea. În alt caz, Rada, înainte să fie vândută jupânului Mihai neguțătorul, figura drept o parte a unei zestre, a unei moșteniri lăsate Marinei de părinții ei. După realizarea tranzacției, noul statul al Radei pare să nu se schimbe, urmând sa fie tot o roabă de „moșâe”.
În general însă, robia țiganilor, așa cum adesea îi regăsim apelați în documente, a fost una foarte-foarte lungă, foarte crudă și nedreaptă. Cu toate acestea, unii robi, în ciuda vicisitudinilor, preferau să nu li se schimbe statutul, viața pe proprietatea unora dintre proprietari asigurându-le măcar existența, pe care ar fi fost nevoiți să și-o asigure singuri. Unii dintre ei chiar, lăutarii, erau tratați mai bine, în funcție de cât de bine știau să își facă meseria.
