Ei constatau că populaţia tindea tot mai insistent către un sistem de încălzire comod, rapid şi confortabil, care, însă, introdus necontrolat ar fi provocat risipă de energie, aşa că propuneau “posibilităţile de rezolvare raţională” a problemei.
Trecând la „actualitatea problemei”, plecau de la premiza că “încălzirea electrică a locuinţelor a fost privită timp îndelungat ca un consumator care reprezintă o risipă de energie, deci neraţional. Luat izolat, aşa cum s-a procedat multă vreme, acest punct de vedere este şi astăzi valabil”. În sprijinul încălzirii electrice, dădeau exemple ţări din “decadentul” Occident ca: SUA, RFG, Anglia, fără un cuvinţel despre ce se întâmplă în URSS, farul călăuzitor al tuturor statelor din lagărul comunist.
Două obstacole
Inginerii noştri identificau şi cele două obstacole care frânaseră introducerea încălzirii electrice în ţara noastră: inexistenţa unor aparate corespunzătoare şi “condiţiile de cost”, considerând că “ignorarea în continuare a încălzirii electrice ar fi o mare greşeală”.
Soluţiile tehnice pe care le ofereau erau la nivelul de vârf la care ajunsese tehnica în România socialistă: radiatoare simple, radiatoare cu ventilator, sobe electrice de teracotă, radiatoare cu apă sau ulei, sobe electrice cu acumulare, boilere electrice pentru încălziri central, cabluri de încălzire înglobate în podele, panouri încălzitoare montate ăe pereţi sau plafon, pompe de căldură.
Mari maeştri ai calculelor tehnice, autorii au dovedit că erau şi prevestitori talentaţi: “În perspectiva următorilor 15-20 de ani, şi în ţara noastră se vor crea condiţii favorabile introducerii încălzirii electrice”. Cum 15 ani s-au împlinit fix în 1989, dacă mai scriau că soţii Ceauşescu aveau să fie împuşcaţi, o aveau şi pe mama Omida la degetul mic.
