Se împlinesc anul acesta 200 de ani de la nașterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a cărui imagine se bucură de cea mai largă prezență în memoria colectivă a românilor, opinează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe.
Popularitatea Domnitorului a fost imensă, principalul motiv fiind larga difuzare în popor, în toate straturile sociale, a numeroase povestiri și legende, menite să reliefeze câteva calități pe care omul de rând le descoperise în personalitatea acestuia: spiritul de dreptate exercitat mai ales în funcția supremă în stat și simbolizat de „ocaua lui Cuza ”, punerea mai presus de orice a intereselor țării, apropierea de popor.
Se poate afirma că tradiția despre Domnul Unirii de la 1859 a pătruns mai adânc în mentalitatea populară decât în cazul altor figuri istorice, fiind probabil strâns legată de epoca de înfăptuiri sociale și naționale din timpul domniei sale.
Astfel, importantele reforme, ca cea agrară și secularizarea averilor mănăstirești, organizarea pe baze noi a armatei și a sistemului administrativ și juridic și-au găsit o admirabila reflectare în conștiința colectivă.
De aceea, prin Cuza-Vodă, folclorul românesc a creat imaginea domnitorului care aduce dreptate oamenilor simpli și care străbate drumurile țării, îmbrăcat modest, pentru a nu fi recunoscut, declinându-și identitatea doar în final, când pune capăt unor nedreptăți sau unor nereguli (sociale, administrative, comerciale etc.).
Iată câteva „considerații ” din popor, consemnate de C. Rădulescu-Codin, în volumul ”Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi Muscel” (1910):
– „Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla aşa ca noi şi, de multe ori, ca să prinză pe mulţi slujbaşi cu ocaua mică, îşi schimba faţa şi hainele, să nu-l cunoască nimeni ”;
– „Tot Cuza-Vodă a unit ţărişoarele noastre, pe Valahia cu Ţara Moldovenească, de a făcut ţara noastră straşnic de mare şi puternică, cum e azi. Straşnic domn a mai fost Cuza-Vodă ”;
– „El a făcut şcoalele, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut. Că băga acolo fitece român treisprezece baniţe de porumb în tot anul şi, când să-şi ia şi el agonisita, tot ce răgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei baniţe din tot ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat şoarecii, şi porumbul era mâncat de cioclii satului ”;
– „Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. Ba ălor care n-ascultau le da fum ”.
Arhivele Diplomatice amintesc, la celebrarea Unirii de la 1859, și de legendele care aureolează figura hâtră dar înțeleaptă a unui personaj real, născut la 1806, într-un sătuc din vechiul județ Putna: moș Ion Roată.
În fapt, în perioada Unirii, Roată nu era “moş”, ci un om în floarea vârstei, un adevărat plăieş robust abia trecut de 50 de ani.
În folclor există numeroase episoade în care figura lui moș Ion Roată este legată de cea a lui Cuza-Vodă.
Însă popularitatea sa a fost definitiv consacrată de povestirea lui Ion Creangă, „Moș Ion Roată și Unirea”, tipărită pentru prima oară cu subtitlul de „anecdotă” în „Albumul macedo-român”, București, 1880 și retipărită în „Convorbiri literare”, nr. 11, 1 februarie 1885.
