O relatare de excepție a primei ședințe a Parlamentului transiordanic

 

Înălțimea sa emirul Abd Allah ibn Hussain el Scharif stă tolănit în fotoliul de piele și prezidează primul parlament transiordanic, a cărei primă sesiune a deschis-o cu toată solemnitatea în anul de grație 1929.

Assan Chaled Pașa, primul său ministru, scoate un pergament dintr-un săculeț de mătase verde, pe care înainte a avut grijă să-l sărute, și începe citirea mesajului regal:

„Onoare și glorie lui Allah, unicul; fiți bineveniți, voi nobili și șeici ai țării de peste Iordan”.

Emirul are șapte neveste, patru principale și trei auxiliare, un palat, trei automobile, un tată, care a fost pe vremuri califul tuturor musulmanilor, iar azi, în exil taie frunză la câini, o jumătate de milion de lire sterline datorii și un guvernator englez în capitală, care îi păzește cu dragoste orice mișcare pe care ar încerca s-o facă.

La dreapta emirului stă Sir Percy Coks, înaltul comisar britanic. În fața lui stă turcește vestitul emir Schaker, în portul beduinilor. Alături, fiul cel mare al emirului Abd Allah, un tânăr bătăios și obraznic, care de plictiseală se scobește cu frenezie în nas, în timpul solemnității.

Personalitățile și ofițerii englezi sunt plasați pe un podium, jos stau cei 22 de membri ai înaltului corp, aranjați într-un pătrat, care are forma unei gâște. Alături sunt deputații beduinilor, lovindu-și cu nuiele pantofii în timp ce primul-ministru continuă cititul mesajului enumerând meritele emirului și binefacerile prieteniei cu englezii.

Apoi vine partea cea mai importantă a ceremoniei: deputații trebuie să depună jurământul de credință.

Emirul face un gest maiestuos din fundul fotoliului, după care se repede un aghiotant tânăr, duce dreapta la inimă și la frunte și cu stânga scoate un bilet mototolit din buzunarul pantalonilor, dându-l la un semn al emirului celui mai bătrân și impunător deputat.

Acesta se fâstâcește, întoarce biletul și pe față și pe dos și îl citește, sughițând. După, biletul face ocolul adunării, fiind citit de fiecare în timp ce asistența, cu excepția emirului, se scoală în picioare.

Deodată, inimile încetară să le mai bată. Hârtiuța ajunsese la Muskal Pașa, vestitul războinic al beduinilor. Acesta o privește cu cel mai mare interes, se scarpină în cap, surâde și tace. În liniștea de mormânt se aude bâzâitul unei muște. Toți ochii sunt pe bătrînul războinic. Vecinul lui Muskal Pașa se apleacă peste umărul lui și îi șoptește ceva la ureche… și deodată Muskal Pașa poate să citească ceea ce până atunci nu știa. Toată lumea răsuflă ușurată.

Parlamentul mai avea încă doi analfabeți.

După ce toți depun jurământul, afară, pe șoseaua prăfuită a capitalei Amman, răsună imnul național transiordanic, o melodie orientală drăguță și nervoasă.

Emirul și înalții săi demnitari se retrag, iar proaspeții „tați ai patriei” rămân, puțin zăpăciți, să se ocupe de afacerile statului. Primul punct pe ordinea de zi: numirea unei comisii speciale pentru redactarea unei adrese de mulțumire Înălțimii Sale Emirului…

Sursa: Realitatea ilustrată din 5 octombrie 1929

 

Parteneri