Prima româncă doctor în filozofie, arestată de comuniști, în caracterizarea lui Perpessicius

 

Alice Voinescu, personalitate culturală marcantă dintre cele două războaie mondiale, doctor în filozofie de la Sorbona, profesor de estetică şi literatură dramatică la Conservatorul Regal de Artă Dramatică din Bucureşti, strălucită conferenţiar foarte apreciată de un public larg, a fost arestată de regimul comunist la 25 aprilie 1951.

Arestată pentru participare, începând cu 1949, la conferinţele organizate de Petru Manoliu în cadrul unei „mişcări de rezistenţă intelectuală”, rămâne în detenţie până în 1952, când i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Costeşti de lângă Târgu Frumos, până în ianuarie 1954.

Petru Manoliu organiza așa zise conferințe de rezistență intelectuală, o „Universitate liberă”, cum peste trei decenii vor organiza cehii „Charta 77“.

Vorbele lui Perpessicius

Perpessicius caracteriza astfel, în decembrie 1953, rolul primei românce doctor în filozofie, Alice Voinescu, care atunci avea domiciliu obligatoriu, în cultura românească:

„În ce măsură activitatea multiplă şi diversă a Doamnei Alice Voinescu a slujit societăţii româneşti în aceste ultime decenii ale culturii noastre, abia dacă mai e nevoie să fie amintit.

Seriile de discipoli ai cursurilor domniei sale şi auditorii numeroaselor domniei sale conferinţe stau mărturie imenselor servicii pe care această pedagogă şi oratoare, deopotrivă de activă, le-a adus celor iubitori de învăţătură, de gânduri frumoase şi, mai ales, de o justă şi subtilă iniţiere în tainele dramaturgiei universale.

În aceeaşi ordine se cuvine situată şi puţin extinsă substanţiala sa activitate de cronicară teatrală.

Complement al catedrei, cronica teatrală a Doamnei Alice Voinescu a regenerat un gen discreditat şi, reluând firul marilor cronicari teatrali: Eminescu, Caragiale, Delavrancea, a supus meditaţiei autorilor şi interpreţilor opiniile şi judecăţile unuia dintre cei mai avizaţi cunoscători ai fenomenu­lui dramatic.”

O biografie de excepție

Eseista Alice Voinescu s-a născut la 12 februarie 1885, la Turnu-Severin (numele la naştere Steriadi, căsătorită Voinescu). A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1908).

Şi-a pregătit doctoratul la Leipzig (1908-1909), la Paris (1909-1910, 1912-1913) şi la Marburg (1911-1912), sub conducerea profesorului Hermann Kohen, şeful şcolii neokantiene, după cum se arată în „Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, Bucureşti, 2002).

A devenit doctor în Litere şi Filosofie la Sorbona (1913). Până la sfârşitul anului 1947, Alice Voinescu a jucat un rol important în viaţa culturală românească, prin cursurile sale universitare, prin conferinţele publice şi radiofonice, prin articolele, studiile şi cărţile sale.

Din 1922 până în 1948 a fost profesoară la Catedra de istoria literaturii dramatice de la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A colaborat la „Ideea europeană” şi a susţinut cronica dramatică la „Revista Fundaţiilor Regale”.

Între anii 1928 şi 1939 a participat cu regularitate la celebrele „întruniri de la Pontigny”, din Franţa, şi a corespondat cu marii oameni de cultură ai Europei interbelice, între care A. Gide, Roger Martin du Gard, J. Riviere, Ch. Du Bos, E.R. Curtius.

Începând cu anul 1935, a ţinut o serie de conferinţe la Radio, axate în primul rând pe problemele tineretului.

Editorial, Alice Voinescu a debutat cu monografia „Montaigne. Omul şi opera” (1936), urmată de alte două volume: „Aspecte din teatrul contemporan” (1941) şi „Eschil” (1946). A colaborat la tratatul de „Istoria filosofiei moderne” (1938), elaborând capitolele referitoare la Şcoala de la Marburg şi neokantianismul.

În 1950, a început să scrie „Scrisori către fiul şi fiica mea” (terminate în 1957), publicate în volum în 1994. „Dialoguri cu eroii tragici”, scrise între 1960 şi 1961, vor apărea în 1983 în ediţia critică îngrijită de D. Grigorescu – „Alice Voinescu: Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru”.

A lăsat, de asemenea, un interesant „Jurnal intim”, scrieri autobiografice care au fost publicate de-abia în 1997, sub titlul „Jurnal”. După 1950 a tradus din Kleist, Th. Mann şi Ch. Dickens.

A murit la 4 iunie 1961, la Bucureşti.