Prima Epocă a Fierului. Perioada timpurie
Înainte de sec VI a. Chr. izvoarele scrise lipsesc pentru spațiul carpato-dunărean, sursele mai vechi (linearul b micenian si poemele homerice) neputând constitui o bază credibilă.
Studiul perioadei a început în secolul XX prin semnalarea unor depozite sau obiecte izolate de bronz, databile la sfârșitul epocii bronzului și începutul vârstei fierului. Vasile Pârvan constata în Getica (1926) că Dacia nu e o țară reprezentativă pentru cultura hallstatt.
Ion Nestor ,câțiva ani mai târziu, postula apariția unei culturii hallstattiene timpurii în vestul României și în regiunile învecinate, caracterizată prin vase ornamentate cu caneluri. Descoperirea unor vestigii in Transilvania, Crișana, Banat, Oltenia, Muntenia sugera propagarea culturii dinspre vest spre est.
În deceniile 4-6 ale secolului XX se îmbogățesc cunoștințele despre metalurgia bronzului, progresele în cercetarea așezărilor și necropolelor rămânând modeste, de aceea în istoria României din 1960 civilizația hallstattiana timpurie e discutată oarecum global, culturile care o caracterizează fiind mai precis definite în anii următori.
Pornind de la descoperirile mai vechi, dar mai ales pe baza noilor săpături din Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat (Cruceni, Lăpuș etc.), Dobrogea (Babadag), Oltenia (Balta verde) Moldova ( Trifești, Corlăteni ), Porțile de fier) s-a ajuns la o clasificare, cronologică, culturală și regională a hallstattului timpuriu din spațiul carpato-danubian.
Viziunile asupra hallstattului
Prima perspectivă coerentă asupra hallstattului timpuriu carpato-danubian e cuprinsă în studiul Eugeniei Zaharia si al lui Sebastian Morentz din 1965. Ulterior, această viziune a fost nuanțata, mai ales din a doua jumătate a anilor 1960.
S-au aflat informații cu privire la geneza, cronologia, evoluția, răspândirea, aspectele regionale despre doua mari complexe culturale hallstattiene: cu ceramică canelată și cu ceramică incizată și imprimată
Studii palinologice (influența mediului asupra evoluției cultural-istorice) sunt prea puțin însemnate pentru spațiul romanesc. Se pare totuși ca în a doua jumătate a mileniului II se instalează o climă umedă și rece, dar echilibrată, ce a favorizat cultura cerealelor și a leguminoaselor, ogoarele fiind extinse prin defrișări. În Europa Centrală se răspândesc pădurile de fag și carpen. Pe la 800/600 clima devine oscilanta, mai umeda în apusul Europei și mai uscată în pârțile răsăritene.
Atestarea unor animale precum cerbul sau ursul brun în unele așezări hallstattiene timpurii (cercetări arheozoologice) dovedește existența, la începutul vârstei fierului, a unor largi masive păduroase, de joasa altitudine. Prezenta mistrețului poate sugera că predominante erau pădurile de foioase, în care au existat și locuri cu un regim tipic mlăștinos.
