Peste trei luni se împlinesc 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, care a rupt în două o națiune timp de aproape trei decenii. Mulți au visat să fie pe partea de vest a zidului, puțini au reusit, dar prea mulți au plătit cu viața această aspirație la libertate.
/p>
Fuga
Joachim Neumann este un caz fericit. Avea 21 de ani, când, în august 1961, ridicarea zidului a început să modifice actuala capitală a Germaniei.
La începutul iernii lui 1961 au apărut și primele victime la Zidul Berlinului, dar și în rândul celor care încercau să traverseze râul Spree. “Mă simțeam deja captiv și fără niciun viitor. Am fost norocos să obțin un pașaport elvețian fals și să fug în Berlinul de Vest. Părinții mei știau, dar iubitei mele Christa nu îi spusesem nimic”, povestește Neumann pentru cotidianul britanic The Guardian.
Ideea
A ajuns în Berlinul de Vest fără absolut nimic asupra sa. Doar un rând de haine și niște acte. A primit statut de refugiat și s-a înscris la Universitate. “Îmi era dor de familia mea, dar condițiile la graniță s-au înăsprit. Aveam o prietenă, nu îi spusesem nimic despre fuga mea, credeam că nu mai vrea să mă vadă, dar m-am înșelat. Atunci am decis, împreună cu niște colegi de școală, că trebuie să facem ceva ca să îi ajutăm pe ceilalți. Am decis că vom săpa un tunel sub zid. Am luat legătura cu alții care erau de acord cu ideea și ne-am pus la treabă. Am fost unul dintre puținele cazuri de reușită. Eu studiam inginerie civilă și aveam calitățile necesare pentru monitorizarea construcției unui tunel, în timp ce ceilalți erau doar forță de muncă, fiindcă ei studiau medicina sau filosofia”, spune Neumann.
Planul
El a împărțit sarcinile foarte clar. “Trebuia să săpăm foarte adânc, să lucrăm în echipă, 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână în ture de 12 ore timp de mai multe luni. Verificam fiecare avansare de 10 centimetri. Scoteam molozul cu găleata. Tunelul avea în final 140 de metri lungime, 80 de cm înălțime și tot 80 cm lățime, suficient pentru a săpa repede și a fi capabil de a te întoarce din el. Nu era un tunel pentru claustrofobi, dar teama mea era mai mult de Stasi și de grăniceri, care urmăreau mereu eventuale sunete sub pământ și construiau tuneluri la rândul lor pentru a le intercepta pe ale noastre. Au fost mai multe persoane împușcate la finalizarea unor tuneluri pe partea de est. Un tunel a fost compromis când un informator al Stasi a auzit o fată spunând pe unde urmează să fugă din țară. Vreo 20 de persoane au ajuns în inchisoare pentru tentative de evaziune. Iubita mea, Christa, era printre ei. M-am simțit vinovat și furios, dar nu puteam face nimic”, povestește.
Tunelul 57
În următorii ani, toți cei care contribuiau la realizarea tunelurilor erau considerați eroi anonimi. “Nu puteam spune nimănui cu ce ne ocupăm, nici măcar familiei. Cel mai de succes tunel a fost cel denumit ulterior Tunelul 57, de la numărul persoanelor care au reușit să fugă printr-un tunel de 145 de metri lungime la 12 metri sub pământ. A fost realizat în 1964. Am început să săpăm din pivnița unei brutării și am ieșit accidental în locuința de vară neutilizată dintr-o grădină din Berlinul de Est. În ziua în care am inaugurat tunelul, primisem o scrisoare de la Christa că a fost eliberată mai repede, după 16 luni de închisoare. Am informat-o și pe ea printr-un curier de încredere că avem un nou tunel”, povestește germanul.
Testarea tunelului
El însuși a vrut să testeze tunelul și încă din acea noapte a traversat din vest în est sub pământ. “Eu am supervizat operațiunea din acea noapte. Am ajuns în grădina din Est și urmăream cum soseau viitorii fugari acolo. Erau familii, cupluri, oameni pe care deja îi cunoșteam. Era oarecum o atmosferă euforică. A apărut și Christa. Era foarte speriată, dar nu am putut să plec cu ea. Eu trebuia să îmi termin treaba.”
Cumpăna
În acea noapte au fugit 28 de persoane. În a doua, până la miezul nopții erau deja alți 29 în siguranță. “A urmat o situație foarte confuză. Au apărut doi bărbați în grădină spunând că ei mai așteaptă un prieten.
Au reapărut cu un grănicer. S-au auzit focuri de armă între unul din echipa echipa noastră, Christian, și acel grănicer în timp ce încercam să fugim prin tunel.
A doua zi dimineață, radioul public din Berlinul de Est a anunțat că cei din Vest au omorât un grănicer. Eram în stare de șoc. A fost o întreagă propagandă în Republica Democrată Germană (RDG) care l-a transformat pe grănicerul Egon Schultz într-un martir.
Christian a avut remușcări. S-a dus de mai multe ori la mormântul lui crezând că a omorât un om. Nu și-a putut ierta asta niciodată. Abia în anii 90, când s-au deschis arhivele Stasi, s-a făcut lumină și în acest caz. Grănicerul fusese împușcat din greșeală de un alt grănicer din zonă”, își amintește Joachim.
Pe lista neagră
Christa și Joachim s-au căsătorit și și-au întemeiat o familie în Frankfurt. „Am ajuns pe lista neagră în RDG, așa că nu mai puteam intra acolo. În 1971 am fost angajat de o firmă de consultanță, care se ocupa cu proiecte de transporturi printre care și Canalul dintre Franța și Marea Britanie.
Am ajuns să văd lumea la care doar visam în RDG, iar datorită tunelurilor Berlinului au reușit și mulți alții“, a încheiat Joachim Neumann.
Atracții turistice
După 1989, tunelurile s-au transformat în atracții cu potențial pentru turiștii curioși. Așa a luat naștere organizația “Berliner Unterwelten” (Lumea subterană a Berlinului), unde se pot obține informații despre acest fenomen.
În total au fost construite peste 70 de tuneluri. Primul în octombrie 1961, iar ultimul în 1984. Principala problemă a fost solul nisipos al Berlinului.
Dar și riscul ca tunelurile să fie inundate la prima ploaie.
De succes
Peste 300 de persoane au evadat cu succes prin aceste tuneluri din RDG în Berlinul de Vest. Tunelurile au reprezentat mereu o prioritate pentru Stasi în combaterea fenomenului evazionist. S-au plătit recompense mari celor dispuși să trădeze și să divulge locația lor. În zona stației de metrou Bernauer Strasse, s-au construit șapte tuneluri într-un perimetru de 350 de metri. Aici se află două dintre tunelurile cu cel mai mare succes.
