27La începutul anilor 1940, armata britanică se afla într-o situaţie critică. Submarinele germane scufundau pe capete vasele sale comerciale. Doar în noiembrie 1942 au fost scufundate 134 de vase. La vremea respectivă, avioanele nu aveau suficientă autonomie pentru a putea survola şi supraveghea toate zonele Atlanticului unde se dădeau lupte, ca de exemplu Azorele sau sudul Groenlandei.
În aceste condiţii, inventatorul britanic Geoffrey Pike reuşeşte fără mai eforturi să convingă conducerea armatei britanice despre necesitatea construirii unui portavion uriaş, folosit la aprovizionarea cu combustibil a avioanelor de luptă aliate în zonele maritime cele mai îndepărtate.
Dimensiunile navei, „HMS Habbakuk”, botezate după numele unuia dintre prorocii biblici, trebuiau să fie cu adevărat colosale: 610 metri lungime şi 180 de metri lăţime, cu o cocă de 12 metri grosime. În interior exista spaţiu pentru 200 de avioane Spitfire sau 100 de bombardiere Mosquito.
Pe punte, avioanele de luptă care străbăteau spaţiul aerian al Atlanticului ar fi avut suficient loc să aterizeze în voie, să gareze şi să se alimenteze, pentru a fi pregătite de o nouă misiune.
Rumeguș și apă înghețată
Dar ideea cu adevărat nebunească era materialul din care vasul ar fi fost construit: gheaţa. Mai exact, pykret-ul, un amestec de apă şi rumeguş, invenţia aceluiaşi Geoffrey Pike. Odată ce era îngheţat, acest amalgam căpăta tăria betonului. Spre deosebire de un bloc de gheaţă, care se sparge dacă tragi asupra lui, Habbakuk era indestructibil, gloanţele ricoşând în contact cu suprafaţa de pykret. Vasul ar fi fost încheţat printr-o ingenioasă reţea de ţevi de răcire integrate în structura sa.
Ineditul material de construcţie era avantajos şi din punct de vedere economic, într-o perioadă când Marea Britanie trebuia să facă economie de metale pentru restul industriei de război.
Greutatea lui Habbakuk urma să fie de 2,2 milioane de tone, adică de exact 48 de ori mai greu decât Titanicul, dar nu putea fi scufundat ca acesta, dat fiind că orice spărturi sau distrugeri puteau fi reparate instantaneu cu apă îngheţată.
Winston Churchill s-a declarat încântat de proiect. Într-o notă din 7 decembrie 1942, el scria:
„Acord o mare importanţă studierii acestei idei”.
Premierul britanic a reuşit chiar să-l entuziasmeze şi pe preşedintele american Franklin Delano Roosevelt. Însă unul dintre consilierii liderului de la Casa Albă, Vannevar Bush, a fost cel care a ucis proiectul în faşă cu un argument zdrobitor: Dacă în structura vasului nu intra deloc metal, o cantitate uriaşă din acest material preţios ar fi intrat în reţeaua de ţevi prin care trebuia să circule freonul pentru refrigerare.
Prea greu și prea scump
În afară de asta, blocul de gheaţă ar fi fost atât de greu încât practic ar fi fost imposibil de manevrat.
În plus, construirea HMS Habbakuk ar fi costat aproape 80 de milioane de dolari, în banii vremii, o sumă nebunească în plin război.
Renunţarea la proiectul portavionului de gheaţă s-a dovedit oportună: foarte curând, noi modele de avioane au intrat în dotarea RAF, având o autonomie mult mai mare. De asemenea, din august 1943, Marea Britanie a primit aprobarea Portugaliei de a utiliza Azorele ca bază aeriană.
Inventatorul Geoffrey Pike s-a sinucis în 1948, la cinci ani după ce proiectul său de suflet, „HMA Habbakuk” a fost trecut pe linie moartă.
Între timp, el mai încercase – tot fără succes – să convingă conducerea armatei să construiască o reţea de tunele care ar fi permis transportarea prin catapultarea soldaţilor între Birmania şi China cu ajutorul aerului comprimat.
