Ştefan Octavian Iosif a urmat timp doi ani, începând din 1889, cursurile liceului cu limba de predare maghiară la Sibiu, apoi şi-a continuat studiile liceale la Turnu Măgurele şi la liceele ”Gh. Lazăr” şi ”Matei Basarab” din Bucureşti.
În 1895 s-a înscris la secţia de filosofie a Universităţii din Bucureşti, fără să frecventeze, iar între anii 1902-1905 a reluat, cu intermitenţe, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie.
A fost corector la ”Epoca” (1897), custode la Muzeul „Aman” (funcţie în care a fost numit de Spiru Haret) şi la Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I”.
„Floare albastră”
Şt.O. Iosif s-a numărat printre fondatorii revistei „Floare albastră” (1898-1899), a făcut parte din colegiul de redacţie al revistei ”Luceafărul”, apoi din comitetul de conducere al revistei ”Semănătorul”. A fost redactor şi colaborator la multe ziare şi reviste: „Viaţa”, „Viaţa românească”, „Curentul literar”, ”Literatură şi artă română”, ”Pagini literare”, „Cumpăna” ş.a.
A debutat, în mai 1892, cu poezia „Izvorul” în „Revista şcoalei” din Craiova. Debutul editorial s-a produs cu volumul de traduceri „Apostolul şi alte poezii” de Al. Petofi (1896).
Au urmat volumele: ”Versuri” (1897); „Patriarhale” (1901); „Poezii. 1901-1902” (1902); „Credinţe” (1905); „Din zile mari” (1905); „Zorile” (1907); „Legenda funigeilor” (1907) – poem dramatic, scris în colaborare cu D. Anghel; ”Poezii. 1893-1908” (1908); „Cometa” (1908) – scris în colaborare cu D. Anghel; „Caleidoscopul lui A. Mirea” (în colaborare cu D. Anghel, I-II, 1908-1910); „Carmen saeculare” (1909) – poem istoric, scris în colaborare cu D. Anghel; „Cireşul lui Lucullus” (1910) – schiţe, în colaborare cu D. Anghel; ”Portrete” (1910) – scris în colaborare cu D. Anghel; „Cântece” (1912).
Sămănătoristul
Considerat reprezentant al sămănătorismului, prin atitudini declarate şi colaborări la reviste, autorul este preocupat în poeziile sale mai puţin de tratarea unor teme specifice – satul, dezrădăcinarea, istoria, el creând de fapt o poezie de atmosferă, foarte sensibilă.
”Departe de a-l modela în vederea identificării lui cu doctrina, ‘Sămănătorul’ îşi găseşte în Şt. O. Iosif poetul ideal, de perfectă expresie a tendinţelor sale. (…)
Simţirea trecutului şi a valorilor sale morale a fost pentru Iosif altceva decât o dogmă: un act natural, fiziologic, ca respiraţia. Caracterul firesc şi sinceritatea poeziei sale, saturată de tradiţionalism, în afară de orice spirit programatic, sunt indiscutabile”, arăta criticul literar Şerban Cioculescu.
A tradus mult, din H. Heine, P. Verlaine, W. Goethe, F. Schiller, H. Ibsen, Al. Petofi, R. Wagner, W. Shakespeare, Corneille, La Fontaine ş.a., traducătorul de poezie Şt.O. Iosif fiind unanim elogiat.
Foto: Șt. O. Iosif, Caragiale și Goga
