Soluţia, de altminteri, era firească, pentru un oraş cu totul lipsit de piatră şi înconjurat de codri nesfârşiţi. Din aceşti codrii veneau „podinele”, scândurile late aşezate una lângă alta, de-a-curmezişul străzii şi „urşii”, bârnele care le ţineau legate între ele la amândouă capetele.
Şi, sub scândurile aşezate cum da Dumnezeu, se scurgeau apele cerului şi lăturile oamenilor, se usca noroiul şi putrezeau şobolanii, iar peste ele săltau butci şi căleşti, în hopuri grele, pentru prăpădul şalelor.
Dar mai rău încă era de nenorocitul de pedestraş, căci se întâmpla adesea ca, sub povara echipajelor în goana mare, o bârnă putredă sau rău prinsă să se lase deodată în jos, înnecând pe bietul trecător în praf sau scăldându-l în noroiu, după anotimp…
„Şi chiar nu este rar, – scria Royer în 1830 – să vezi cum aceste scânduri, prost legate între altele, aruncă pe trecători sus în aer şi, căzând iar jos, îi stropesc cu o ploaie de noroi negricios şi mirositor”.
De buna întocmire a podului vedeau „podinarii”, slujbaşi de seamă care, în lungi haine galbene, şi cu toporul în mână, îşi aveau locul în alaiurile domneşti, mergând înaintea tulumbagiilor.
Dânşii aveau în atribuţiunile lor supravegherea podului, înlocuind la nevoie câte o bârnă, spre marea bucurie a copiilor mahalalei care, seara, se jucau „de-a focul”, cu putregaiul fosforescent al podinelor.
Primele încercări de pavaj
Sub Vodă Grigore Ghica, se fac primele încercări de pavaj. În 1827, Vornicia încheie un contract, cu un inginer Hartl, pentru „facerea caldarâmului între Curtea Arsă şi Podul Gârlei”.
În 1833, Podul Mogoşoaei este pavat cu piatră rotundă până în faţa caselor Grădişteanului.
Cum o fi fost făcută lucrarea, ghicim dintr-o poezie publicată în „Misterele Mahalalelor” ale lui Orăşanu, în 1858.
Podul nostru cel de fală
De minune nivelat
Cel dintâi în Capitală
Ce „se zice” că-i pavat.
Pod de bunuri şi de răuri,
Dintre toate cel mai mare,
Câte pietre, atâtea gloduri.
De-am avea măcar trotoare!
Acest strigăt este ascultat în 1871 de abia, când găsim primul contract al primăriei cu d-l Jean Marie (Société de basalte artificiel) pentru construirea de trotoare.
Gropile din fața Teatrului Național
Ce-or fi fost şi contractele astea, ştie Dumnezeu. Frédéric Damé scrie însă undeva că, în 1874, deşi locuia deasupra actualei săli Mozart trebuia, în serile de ploaie, să ia o birjă ca să ajungă peste drum.
La Teatrul Naţional, căci altfel risca să se înnece în gropile din Piaţa Teatrului!
Vorba e însă că, încetul cu încetul, au dispărut podinele de pe uliţele Bucureştiului.
Mi s-a spus că din bârnele podului din faţa Palatului Domnesc, bârne groase, din stejar tare ca piatra, s-ar fi făcut dulapurile de cărţi ce stau astăzi în biblioteca M.S. Regelui.
Îmi place gândul că şi-au luat odihna de veci, în casa Domnitorului Ţării, bătrânele şi obositele scânduri pe care au păşit, decenii de-a-rândul, generaţiile care au făcut ţara aşa cum este…
Citește și O plimbare de groază prin Curtea domnească a lui Caragea Vodă
Sursa: Gheorghe Crutzescu – Podul Mogoșoaiei, povestea unei străzi
