Într-un articol publicat în România Literară din 5 martie 1932, sub titlul Literatură și biserică, Philippide scria:
“Fără a pretinde că literatura română e ușă de biserică, credem, totuși, privind-o în ansamblu, că nu poate fi considerată ca imorală cu autoritățile eclesiastice. Biserica e furioasă când e atacată.
La noi nu prea cunoaștem autori care să fi atacat sistematic religia și biserica. Asta din pricină că, în general, literatura noastră a fost foarte rar revoltată. Scriitorii noștri sunt deobicei oamani calmi și prudenți.
Nu le place să se răsvrătească împotriva autorităților constituite – numească-se ele oricum! Stat, armată sau biserică”.
Un caz nostim
După care, Philippide trecea la chestiune:
„Aflăm acuma un caz nostim și amuzant. Damian Stănoiu, veselul și hăzosul autor al minunatelor schițe scurte din viața călugărească pe care le cunoaște un public considerabil, a fost dat în judecata consistoriului bisericesc. Motivul?
Damian Stănoiu, călugăr, a zugrăvit călugări în opera lui. N-ar fi nimic. Dar i-a descris pe călugări cu toate micile lor păcate, cu toate scăderile și abaterile lor. A făcut, deci, operă realistă și satirică.
Acest lucru nu i-a fost iertat. Încă odată ipocrizia proverbială și tradițională a Bisericii a ținut să iasă la iveală.
Este o ipocrizie infinit condamnabilă. Și e o lipsă de tact. Adevărul este mai totdeauna crud, fără îndoială.
Dar el trebue spus odată și odată. Damian Stănoiu a îndrăznit să-l spună. A zugrăvit în opera lui călugări zgârciți, venali, lbidinoși, bețivi, intriganți, invidioși, imorali. I-a încărcat din belșug cu toate cele șapte păcate capitale. A spus acest lucru fără cruzime, cu bonomie, cu îngăduință, nu cu răutate, ci cu sinceră dorință de a vedea îndreptându-se această stare de lucruri.
De ce-l pot acuza instanțele bisericești? De minciună? Nu ne prea vin a crede că la mănăstire n-ar exista o mică oligarhie monahală care exploatează turma celorlalți “frați”? E așa de omenesc acest lucru. Și suntem atât de convinși că monahii sunt oameni, ca toți ceilalți…
N-ar fi fost oare mai bine ca Biserica să fi procedat întâi la verificarea schițelor și nuvelelor lui Damian Stănoiu? Ar fi dat poate dovadă de mai puțin spirit de corp, dar de mai mult spirit de justiție.
Pentru că, înainte de a fi divină, noi credem că Biserica trebuie să fie o mare și adâncă realitate umană”.
–––––––––––-
Născut pe 1 aprilie 1900 la Iași și mort în 1979 la București, Alexandru A. Philippide a fost poet, traducător și academician, laureat al Premiului Herder în 1967.
