A murit la 8 iulie 1956, lovit de o formă de cancer, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, în vecinătatea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu.
La moartea scriitorului Damian Stănoiu , „Gazeta literară “scria:
„Zilele trecute, după o grea şi îndelungată suferinţă, scriitorul a plecat pentru totdeauna dintre noi.
Scriitorii din generaţia mea nu l-au învăţat la vremea liceului, Damian Stănoiu nefiind trecut în programele analitice.
Dar tinerii scriitori de astăzi, pe atunci numai elevi la liceu, citeau multe din lucrările lui Damian Stănoiu, în pofida rigorilor de regulament şcolar şi deseori cărţile lui găsite în pupitre erau confiscate de profesori.
Anatema aruncată asupra prozei acestui fecund şi caustic scriitor era cu totul nedreaptă…. Opera lui Damian Stănoiu va rezista judecăţii timpului şi se va înscrie ca un moment interesant al literaturii noastre satirice, demascatoare din epoca cuprinsă între cele două războaie mondiale…
Damian Stănoiu a fost fără îndoială un scriitor înzestrat cu un remarcabil spirit de observaţie şi cu un talent deosebit, un scriitor realist-critic al orânduirii burgheze măcinată de contradicţii.’’
Era, totuși, anul 1956!
Duhovnicul celor care păcătuiesc cu închipuirea
În Adevărul literar și artistic din duminica de 15 decembrie 1929, marele poet Ion Minulescu povestea pe prima pagină, sub titlul “Popa Damian Stănoiu – Duhovnicul celor care păcătuiesc cu închipuirea” cum l-a cunoscut pe “popă” și a fost încântat de cum scria.
Iată pasaje din articolul lui Minulescu:
Astă primăvară…
Pe Bulevardul Academiei, în fața vechiului sediu al S.S.R-ului.
Nichifor Crainic și cu mine, ne încrucișam cu un popă tânăr, ale cărui priviri piezișe, se trudesc parcă să înlăture tentațiile diavolului, care roiesc tot timpul în jurul nostru, mai ales pe trotoarele Bucureștilor.
Un popă ca toți popii tineri, – o bărbuță neagră, obrajii rumeni și niște buze senzuale ca ale unui fante mirean travestit, într’un cleric de carnaval.
Un popă pe care îl vedeam pentru prima oară și pe care în clipa aceia mai ales, aproape nici nu-mi dam seama că-l văd…
În schimb, însă, Crainic, păru încântat de apariția asta neașteptată. Se desprinsese brusc de lângă mine și oprindu-se în fața popei, îi tăie și drumul și firul vizibelei sale preocupări de descătușare lumească.
Hei, părinte!… Ce te faci că nu mă vezi?… Tocmai căutam să te întâlnesc, să te felicit pentru ultima bucată publicată în “Gândirea”.
Apoi, adresându-se mai întâi mie:
Uite-l! Ăsta e părintele Damian Stănoiu…
Ai văzut ce lucruri nostime scrie?…
Și pe urmă, popei:
Și ăsta-i Minulescu… Cred c’ai fi auzit și de el…
Popa, nu știu dacă mă cunoștea mai de mult.
Eu, însă, mărturisesc că până atunci nu citisem nimic de dânsul.
E drept că auzisem odată de numele lui.
Dar cum mi se spusese că e vorba de un popă, nu-i dădusem nici o atenție, fiindcă pe vremea aceia, în afară de Gala Galaction, nu mai admiteam nici un alt popă, scriitor.
Bine înțeles că nu vorbesc de cei răspopiți, care au nemerit-o mai bine slujind în diferite bisericuțe literare decât în Sfânta Biserică a lui Isus Cristos.
Deocamdată, dar, mă mărginesc numai să-i strâng mâna cu oarecare jenă și să-i zâmbesc cu nevinovăția candidă a unui diavol surprins de starița mănăstirii, ascuns sub patul vreunei maici.
Pe semne că popa îmi ghicise gândul, fiindcă-mi răspunse imediat cu aceiași privire convențională, o privire însă cu mult mai meștesugită care mă făcu să-mi dau seama că adevăratul diavol nu eram eu, ci el.
Și de data asta, atât și nimic mai mult.
“Să mă curarisesc de artritism”
În continuarea articolului, Ion Minulescu povestește despre a doua întîlnire cu Damian Stănoiu, petrecută în vara lui 1929 în stațiunea Malnaș, unde îl trimisese doctorul pe poet “să mă curarisesc de artritism”.
Apoi scrie cum a citit pe nerăsuflate, cu câteva zile înainte de publicarea articolului, o noapte întreagă romanul lui Stănoiu “Duhovnicul maicilor”.
După care relata: Iartă-mă, Sfințite părinte, că până aci nu am știut cine ești.
Nu știu dacă ești popă adevărat sau diavol.
Ești însă un mare scriitor.
Și-ți spun lucrul acesta, nu ca să-ți fac plăcere Sfinției tale și după cum spunea Părintele Macarie, fiindcă așa stă scris în canoanele noastre și “dupre a mea socotință”.
