Mai ales, în a doua domnie din Ţara Românească, atunci când a fost adus la tron, după ocupaţia austriacă de la 1789, a contribuit mult la începuturile de comerţ, de industrie şi artă românească.
Să nu uităm că, în acea vreme, în Franţa, revoluţia ridicase idei noi despre oameni şi lucruri, iar din mulţimea emigranţilor, câţiva se rătăciseră, prin cine ştie ce capriciu al soartei, până în îndepărtatul Principat de la gurile Dunării, unde au adus o fărâmă din luminile occidentului.
Din această frământată epocă, ne-au rămas câteva scrisori, de la contele de Landry, care a fost, câtăva vreme, oaspe la curtea Domnului Mihai Şuţu, de unde a plecat, mai târziu, în Rusia, unde a fost primit de Ecaterina a II-a, ca ofiţer superior în armata sa.
În special, o scrisoare a contelui de Landry, în care povesteşte cum a petrecut Crăciunul la curtea Domnului român, e deosebit de interesantă. Redăm ceea ce a văzut emigrantul francez în Crăciunul lui 1793.
Contele de Landry arată că, în dimineaţa zilei de 6 Ianuarie, după calendarul său, a auzit o larmă nemaipomenită în curtea interioară a Palatului.
Sunete bizare, din cele mai neplăcute, alămuri bătute, fluiere, constituiau fanfara turcească, ce anunţa ajunul Crăciunului.
Explicând, mai departe, ceea ce însemna „Ajunul”, arată că e un fel de „Saint Sylvestre”, care însă se serbează cu totul altfel.
Coruri de copii, cu ciudate stele pictate, colindă străzile, cântând imnuri şi legende asupra Naşterii Domnului.
Interesant e în special refrenul „leroi-ler”, căruia îi găseşte o ciudată etimologie, ajungând la francezul „le roi! (regele).
La Curtea Domnului Şuţu, în această seară, porţile sunt larg deschise, toţi boierii aflători în Bucureşti – majoritatea petrec aceste sărbători la conacele provinciale – sunt invitaţi la Curte.
Soldaţii de gardă, servitorii, formează și ei coruri şi sunt primiţi în saloanele domneşti, unde capătă daruri, fructe exotice, mere poleite, bani de aramă şi colaci.
Iată că, cu zgomot mare, pătrunde în curtea de onoare a Palatului un plug tras de şase boi, cu coarnele aurite, mânaţi de flăcăi, care pocnesc puternic din bice.
Sunt obiceiuri – spune de Landry – care simbolizează munca pământului, principala ocupaţie a valahilor.
La masa mare, ce se întinde, de Landry face cunoştinţă cu bucătăria specifică a Crăciunului.
Purcei fripţi, curcani îndopaţi cu castane, găini cu mere, straşnicele piftii de curcan, de purcel şi de găină, sarmalele de trei feluri: de vacă amestecată cu porc, de piept de gâscă şi picioare de curcan, de slănină şi orez, apoi plăcintele cu varză, baclavalele şi sarailiile, toate însoţite de vinars, de rachiuri de anason, de ţuică fiartă şi – ca să mai răcorească gâtlejurile fripte – vin untdelemniu de Chios.
Timp de trei zile, cât ţine această sărbătoare – povesteşte de Landry – sufrageria Palatului era locul cel mai vizitat.
Masa era pusă zi şi noapte, aducându-se mereu mâncăruri noi, de la bucătării, şi vin proaspăt, de la beciuri.
După trecerea sărbătorii, în cele trei zile până la anul nou, oraşul, ca şi curtea, păreau ca nelocuite.
Pasă-mi-te, toată lumea îşi îngrijea indigestiile, provenite din abuzul de ospeţe, ca să se prezinte cu stomacul sănătos la marele „bairam” de Anul Nou – încheie interesanta sa scrisoare de Landry.
Sursa: Ilustrațiunea română
