Habsburgic, la vest, Rus, deoarece în 1774, ruşii au cucerit teritoriul dintre Nistru şi Bug şi au ajuns în 1792 la Nistru) la est şi Imperiul Otoman, devenind obiect de dispută între acestea.
În timp ce Transilvania intrase sub dominaţia habsburgică, celelalte două Ţări Române au încercat să profite de slăbirea Porţii şi să se emancipeze de sub suzeranitatea acesteia.
În Moldova, cărturarul Dimitrie Cantemir, domn (1710-1711), a încheiat o alianţă cu Rusia lui Petru cel Mare.
Armatele ruso-moldovene au fost înfrânte, însă, la Stănileşti, pe Prut (11/22 iulie 1711). Dimitrie Cantemir s-a văzut silit să plece în Rusia, unde a şi murit în 1723. A fost consilier apropiat al ţarului şi a desfăşurat o importantă activitate ştiinţifică.
În Ţara Românească, domnii Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) au purtat negocieri atât cu Viena, cât şi cu Rusia, pentru a obţine sprijin contra turcilor.
Tratativele au ajuns să fie cunoscute de turci. După 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a fost dus la Istanbul, închis şi torturat.
La 15/26 august 1714, pentru că nu a vrut să renunţe la credinţa sa, i s-a tăiat capul. Au avut de îndurat aceeaşi moarte cei trei fii ai săi şi sfetnicul său Ianache Văcărescu.
În condiţiile ofensivei habsburgice şi ruseşti, turcii nu mai aveau încredere în principii aleşi din rândul boierilor locali atât în Ţara Românească cât şi în Moldova.
Ei au trecut la un alt sistem, de compromis între autonomie şi administraţie directă, acela al numirii unor domni din rândul grecilor din Fanar (cartier al vechiului Constantinopol), care ajunseseră la rang de mari dragomani, sau din familii româneşti fanariotizate.
Alegerea domnilor de către boieri a fost definitiv abolită în 1730. Domnitorii au devenit astfel dregători ai Porţii, iar la numire au fost învestiţi ca atare.
Timp de peste un secol, istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti a fost marcată de instalarea şi evoluţia regimului fanariot, care până în 1821, a însemnat o reducere a autonomiei celor două Ţări Române şi o creştere masivă a obligaţiilor lor faţă de Poarta Otomană.
Sub fanarioţi, Principatele au pierdut orice iniţiativă în politica externă. Domnii nu erau altceva decât funcţionari ai Porţii, numiţi şi revocaţi după bunul ei plac.
Principatele nu mai aveau armate permanente, care fuseseră desfiinţate. Principii fanarioţi au pus în aplicare un amplu program de reforme, care, din domeniul fiscalităţii s-a extins în cel social, în sistemul administrativ şi judecătoresc, în învăţământ şi cultură.
S-a instaurat astfel, în 1711, în Moldova, începând cu Nicolae Mavrocordat, şi în 1716 în Ţara Românească, începând cu acelaşi Nicolae Mavrocordat, regimul fanariot.
Până către jumătatea secolului al XVIII-lea, domnii din Principate au fost desemnaţi din trei clanuri familiale: Mavrocordat, Racoviţă şi Ghica, schimbaţi succesiv dintr-o ţară în alta.
Nicolae Mavrocordat s-a născut la 6 mai 1680, la Constantinopol, ca fiul al marelui om politic, diplomat şi cărturar Alexandru Mavrocordat Exaporitul (consilierul de taină al sultanului), dintr-un neam grecesc fruntaş şi înrudit, prin mama sa, Sultana cu vechea familie domnitoare a Bogdăneştilor din Moldova.
