Tatăl său s-a numit Adam Arapu. Sub influență grecească, el și-a schimbat numele de botez în nume de familie, Adam devenind Adamachi.
A făcut studiile în casa părintească și a ocupat diferite funcții în județul Vaslui.
Potrivit documentelor păstrate în Fondul „Vasile Adamachi 1830-1897” de la Arhivele Statului, Adamachi a fost un activ participant la viața culturală, socială și politică din Moldova epocii sale. A fost vicepreședinte al „Societății învățăturii poporului român”, membru al „Societății de navigație”, a subvenționat, din veniturile sale, „Cercul român de lectură și conversație”, Calendarul „Ghimpele”, a avut inițiativa creării Societății „Albina”, având ca scop cultura modernă a sfeclei de zahăr și înființarea unei fabrici de zahăr.
În plan social-politic, a fost președinte al Comisiei arendării moșiilor statului, membru al Consiliului Creditului Urban din Iași, membru în juriul expozițiilor agricole, cenzor al sucursalei din Iași a Băncii Naționale a României, dar și senator de Iași. A fost un generos susținător al monumentelor de for public, sprijinind realizarea statuii lui Miron Costin, ce poate fi văzută și azi în fața Filarmonicii din Iași.
Fondul Adamachi
A lăsat Academiei Române o donație de două milioane și jumătate de lei sub titlul Fondul Adamachi al cărui venit servea în mare parte pentru premierea scrierilor morale, îmbrăcămintea copiilor săraci, imprimări de lucrări premiate, stipendii, etc.
Mai precis, în anul 1894, Academia Română primea, prin testamentul lui Vasile Adamachi, sarcina să se îngrijească de testamentul extrem de generos al acestuia.
Astfel, a luat naștere Regulamentul Fondului Adamachi.
Vasile Adamachi a murit la 8/20 martie 1892, în orașul natal.
Prin acest testament, se stipulau măsurile care vor fi necesare pentru a se duce la îndeplinire dorinţele boierului ieșean Adamachi, măsuri care prevedeau ca veniturile anuale ale Fondului să se acorde după cum urmează: 15% pentru cheltuieli legate de administrarea moşiilor, 10 mii de lei anual pentru premierea scrierilor morale, respectiv două premii anuale, 5000 de lei pentru cheltuieli religioase ale donatorului, 8% pentru publicarea lucrărilor premiate, 12% pentru capitalizare.
Din veniturile fondului, 79% erau alocate explicit pentru stipendii astfel: 24% pentru burse de câte 100 de lei acordate prin concurs studenţilor lipsiţi de mijloace din Iaşi, 14% pentru burse în străinătate a câte 3600 de lei anual la care se adăugau cheltuielile de transport şi cheltuieli şcolare pe o perioadă care nu trebuia să depăşească patru ani, 14% pentru a trimite ingineri (absolvenţi ai Şcolii de Poduri şi Şosele) la perfecţionare în străinătate pe o perioadă care nu trebuia să depăşească trei ani, 14% pentru absolvenţi de liceu cu bacalaureat, pentru a se perfecţiona în străinătate la o şcoală de ingineire aplicată cu burse în valoare de 3600 lei.
Inginerii
La aceasta se adăugau cheltuieli legate de transport, iar 12% se acordau absolvenţilor cu diplomă de bacalaureat pentru a studia la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, acordându–li-se 1200 de lei anual plus cheltuieli legate de transport.
Bursele se acordau luându-se în considerare o serie de lucruri precum: media de la bacalaureat, media de la examenul de admitere, apoi rezultatele de la examene.
Comisia se compunea din directorul şcolii și alţi profesori, sub preşedinţia unui membru al Academiei.
Bursierii nu puteau avea şi o altă bursă în acelaşi timp.
Bursele se acordau până la terminarea studiilor. Preşedintele comisiei de examinare trebuia să fie membru al Academiei Române.
Pentru stipendiaţii din străinătate (inginerii), concursul era format de Academie din directorul Şcolii de Poduri și Șosele, un membru al Consiliului tehnic superior şi un membru al Academiei.
Pentru tinerii cu bacalaureat care urmau a studia în străinătate, concursul era format tot de Academie, sub preşedinţia unui membru al Academiei.
Continuarea AICI.
