Părerile criticilor comunişti despre filmul Dictatorul, regizat de Charlie Chaplin

 

La finalul anului 1948 venea şi rândul cinematografiei să fie naţionalizată de regimul comunist consfinţit la 6 martie 1945, odată cu formarea guvernului Groza. 408 cinematografe şi 26 de case de film din România au fost preluate de comunişti de la „reacţionarii burghezi”. Scopul oficial era „redarea lor poporului”. Desigur, nu lipsea „lupta de popularizare […]

La finalul anului 1948 venea şi rândul cinematografiei să fie naţionalizată de regimul comunist consfinţit la 6 martie 1945, odată cu formarea guvernului Groza.

408 cinematografe şi 26 de case de film din România au fost preluate de comunişti de la „reacţionarii burghezi”. Scopul oficial era „redarea lor poporului”. Desigur, nu lipsea „lupta de popularizare a filmului în rândurile maselor”.

Conform comunismulinromania.ro, la mijlocul anului 1949 fusese raportat un număr de 362 de noi săli de spectacol înfiinţate. De exploatarea cinematografelor se ocupau Romfilm, Sovromfilm, sindicatele şi Armata. 

Armata Roşie intrase în Bucureşti la 31 august 1944, astfel că n-a mirat pe nimeni că filmele pe care s-a pus accent au fost cele sovietice. Conform sursei citate, în ultimul trimestru al anului 1948, „din totalul de 715 filme rulate în ţară, 428 erau sovietice, la mare distanţă situându-se peliculele de producţie franceză (154 filme), americană (37 filme), italiană (33 filme) etc”. 

„În lumea satelor, un rol foarte important în promovarea filmelor ideologice l-au avut caravanele cinematografice. Prezenţa ţăranilor la cinematograf era un prilej minunat de îndoctrinare, politrucii având grijă să ţină discursuri propagandistice pe baza «filmelor foarte importante pentru ridicarea moralului poporului din punct de vedere cultural»”, se menţionează pe comunismulinromania.ro.

Aşa-numitele cinematografe funcţionau fie la căminul cultural, la sediul G.A.C sau chiar la sanatorii, spitale şi ferme de stat. Din program nu puteau lipsi filme precum Realizări din munca voluntară, Fabrica de chibrituri Bucureşti, Realizări din URSS, Aspecte de la mitingul de la stadionul Giuleşti etc.

„În privinţa criticii de film, se observă entuziasmul cu care sunt primite şi lăudate producţiile sovietice concomitent cu «dinamitarea» majorităţii celor occidentale. Câteva exemple semnificative în acest sens din anul 1949 merită aduse în atenţie.

Marinarii de pe Baltica, film sovietic despre războiul civil este apreciat pentru că arată cum se comportă un adevărat revoluţionar care cântă Internaţionala în timp ce nava se scufundă. Pelicula Cravata roşie este apreciată pentru «înalta sa pedagogie socialistă», arătând «transformarea morală a unui tânăr» precum şi «critica şi autocritica în rândurile pionierilor», iar Întâlnire pe Elba pentru că «lămureşte masele asupra adevăratelor intenţii ale imperialismului american în problema germană».

Pe de altă parte, filmului Luminile Parisului îi este rezervată o critică dură întrucât «face dovada că cinematograful în sistemul capitalist urmăreşte un singur obiectiv: îndobitocirea maselor pentru a le exploata». «Este un film decadent, la care publicul nu s-a înghesuit aşa cum a făcut la filmele sovietice puse în slujba poporului muncitor», arătau criticii acelui film.

Producţia maghiară Undeva în Europa este supusă aceluiaşi tratament pentru că «suferă de imprecizii ideologice, nu se arată contribuţia sovietică la eliberarea Ungariei, pune semne de egalitate între capitalişti şi muncitori…».

Există şi filme americane apreciate, precum Dictatorul, de şi cu Charlie Chaplin, «o adevărată armă împotriva imperialismului american» sau Steaua nordului, care «arată că Uniunea Sovietică are prieteni în Statele Unite în frunte cu Franklin Delano Roosevelt»”, se arată pe comunismulinromania.ro.

Dictatorul este un film regizat de către Charles Chaplin, care joacă și rolul principal. Lansat pe marele ecran la data de 15 octombrie 1940, filmul este o satiră a lui Adolf Hitler și a nazismului.