Poveștile lunetiștilor sunt speciale în lumea istoriilor de război. Considerat de mulți drept un ”ucigaș cu sânge rece, care nu își riscă viața”, lunetistul este o armă eficientă a oricărei armate. Lovește de la distanță, producând pierderi inamicului, fără a expune propriile trupe la pericole.
O astfel de poveste este legată de două legende ale Războiului din Vietnem. Unul este Carlos Hathcock, poreclit ”Pană Albă”, pentru că obișnuia să își sfideze inamicii purtând o pană la cască, și o femeie, nord-vietnameză, poreclită ”Apașul”.
Hathcock avea, în 1966, când a avut loc întâlnirea dintre cei doi, 24 de ani. Crescut într-o familie americană tributară tradițiilor vieții de frontieră, el a mânuit arme de foc încă de când avea 6 ani. În armată, a devenit lunetist și a rămas militar din 1955 până în 1975, fiind de două ori trimis pe frontul vietnamez. A slujit sub drapelul american 20 de ani fără câteva luni, de altfel acesta fiind și regretul său, că rănile căpătate pe câmpul de luptă nu i-au permis să rămână activ 20 de ani, pierzând drepturile bănești cuvenite după acest termen. După 1975 i s-a mai permis, totuși, să lucreze în diferite unități și a împlinit cerințele pentru o pensie.
Când s-a întors definitiv de pe front ”contabilizase” 93 de lovituri confirmate de ambele tabere, adică 93 de oameni uciși.
Fără îndoială cea mai cunoscută ispravă a sa este doborârea temutei ”Apașul”.
”Apașul”, în ciuda poreclei, era o femeie, șefa unui pluton de cercetași și lunetiști. Devenise celebră prin aceea că tortura prizonierii până îi omora. Multe dintre victimele sale erau găsite cu pleoapele retezate și castrate, răspândindu-se zvonul că ”Apașul” păstra trofee.
În noaptea de 12 spre 13 noiembrie 1966, Hathcock a auzit strigătele unui pușcaș marin căzut în mâinile plutonului condus de ”Apaș”.
Dimineață, însoțit de un cercetaș, căpitanul Edward James Land, a pornit în căutarea cruntei femei.
Au găsit plutonul, dar, de la distanța de aproape un kilometru, nu își dădeau seama care este femeia dintre cei cinci vietnamezi. A identificat femeia când s-a ridicat și s-a dus să se ”ușureze”.
Atunci a tras. A doborât-o din primul glonț. A mai tras o dată, doar ca să fie sigur că a omorât-o.
După această lovitură, starea lui Carlos Hathcock s-a deteriorat, în sensul că a început să-i placă să doboare ținte vietnameze.
A fost trimis acasă, dar a revenit pe front. În a doua misiune a fost rănit când mașina sa a trecut peste o mină de teren. Rănile nu i-au permis să rămână 20 de ani în serviciu.
A murit în 1999.
Surse foto: americanshootingjournal.com și military.wikia.org
