Omul care nu dormise de 17 ani își spune povestea

 

M-am născut acum patruzeci şi cinci de ani, dar de fapt am trăit cincizeci şi trei de ani şi jumătate, căci de şaptesprezece ani nu dorm, îi spunea unui ziarist, în 1933, Paul Kern, care era supranumit „miracolul ştiinţei medicale”.

Vedeţi aici, pe fruntea mea, rana? Pe aici a pătruns glontele în capul meu, distrugând centrul somnului. Atât timp cât cazul meu n’a fost cunoscut, savanţii nu bănuiau că exista un astfel de centru. Eu mi-am studiat cu grijă boala şi ştiu ca, în lumea întreagă, suntem trei cari suferim de aceeaş meteahmă.

Nu trei, ci doi, căci al treilea, care era de asemenea ungur, farmacistul Szekely s’a sinucis, acum câteva luni.

El a avut aceeaş rana ca și mine şi n’a dormit timp de şasesprezece ani. Lei care traeşte, e un fost ofiţer rus, care locueşte la Paris şi al cărui caz este la fel cu al meu. Eu aş vrea foarte mult să-l cunosc, căci deja de la moartea lui Szekely , care era cel mai bun amic al meu, sunt singur,

Cu Szekely îmi petreceam nopţile albe, până în momentul când’el se îndrepta spre lucrul său, iar eu spre biroul meu .

– Nu simţiţi niciodată oboseală? l-am întrebat eu.

– Ba da! adesea sunt foarte obosit. Se întâmplă câteodată ca timp de trei zile şi trei nopţi să nu-mi părăsesc biroul, căci sunt sătul de cafenea şi dancinguri.

Când am lucrat ore în şir, vine un moment când nu mai pot… Și am dureri ascuţite în braţe şi în picioare, confund cuvintele, expresiile, şi îmi curg lacrămi din ochi.

Atunci mă întind pe un pat şi-mi pun pe nas ochelari negri. Trebue ca ochii mei să se repauzeze, din nenorocire nu pot să-i închid căci aceasta mă face foarte nervos.

Nici să casc nu pot deşi o doresc adesea. Îmi place să petrec, căci găsesc că viaţa este scurtă, chiar pentru cineva care trăeşte 24 ore pe zi, ca mine. Nu pot să mă plâng, am rămas soldat, douăsprezece decoraţii cu titlu militar, deci cred ca sunt curagios.

Numai dac’aş putea găsi o fată tânără care să vrea să se căsătorească cu mine… Căci, credeţi-mă, domnule, a pierde somnul şi visurle astea nu-i nimic, dar singurătatea, iată ceea ce ma omoară!

Aici se încheie povestea spusă de Kern în 1933.

Până la moartea lui, în 1955, Kern nu a mai dormit.

Parteneri