M-am născut acum patruzeci şi cinci de ani, dar de fapt am
trăit cincizeci şi trei de ani şi jumătate, căci de şaptesprezece ani nu dorm, îi spunea unui ziarist, în 1933, Paul Kern, care era supranumit „miracolul ştiinţei medicale”.
Când m’am trezit la spital, m ’au întrebat cine eram. Asta are haz, nu-i aşa? Şi , închipuiţi-vă, că nu m ’au operat, deoarece medicii spuneau că e păcat să se mai obosească de pomană…
„Am găsit natural să nu dorm cele trei sau patru zile care urmară trezirei mele. Mă durea grozav capul. Suferinţele fură nespuse. Mă trimiseră într’un oraş de apă, unde medicii îmi dădură îngrijirile necesare. Durerile încetară peste câteva săptămâni, dar somnul nu mi-a mai revenit niciodată…
Şi de atunci nu dorm, nu pot să mă culc, căci nu e nimic mai groaznic decât să te afli într’un pat şi să nu dormi. Am consultat pe cei mai buni neurologi, am luat somnifere — nimic, nimic n’a putut să mă vindece…
Eram paralizat, nu puteam să lucrez, credeam că peste câteva săptămâni voi muri… Femeea mea mă părăsi căci noaptea mă plimbăm prin apartament, şi apoi sărmana femee era nemulţumită de publicitatea ce mi se făcea, de pacă’aş fi fost un animal curios.
Fotografia mea apăru în toate revistele medicale, însotite de articole scrise de medicii cei mai de seamă din Europa Centrală. Trebue să vă spun că profesorul Freud m’a chemat la el şi c’am fost invitat la Institutul Rockefeller să mă duc în Statele Unite.
Am refuzat; atunci mi s-a scris că mi se va trimite doi doctori cari să studieze cazul meu.
