Omul care nu dormise de 17 ani își spune povestea

 

M-am născut acum patruzeci şi cinci de ani, dar de fapt am trăit cincizeci şi trei de ani şi jumătate, căci de şaptesprezece ani nu dorm, îi spunea unui ziarist, în 1933, Paul Kern, care era supranumit „miracolul ştiinţei medicale”.

Iată ce scria gazetarul, care semna cu inițialele M.P., în Realitatea Ilustrată din 17 august 1933:

Suntem instalaţi la o masă, într’o mare Cafenea din capitala Ungariei al cărei personal şi clienţi,salută familiar pe interlocutorul meu, care-şi petrece de şaptesprezece ani în acest loc toate nopţile albe.

Pentru a îndepărta orice neînţelegere trebue să vă spun că d. Kern nu e unul dintre acei noctambuli chefliiincorigibili, cari dau culoarea locală oraşului de noapte, Budapesta; el nu gustă niciodată din faimoasele vinuri de Tokay; el nu joacă cărţi.

Kern părăseşte stabilimentul la ora 7 dimineaţa, pentru a se îndrepta spre biroul său (e funcţionar la asistenţa socială).

Lucrează până la ora 7 seara şi se îndreaptă din nou spre cafenea… Uneori face mici plimbări, altă dată se duce la teatru. Îşi duce viaţa liniştită şi monotonă de mic burghez.

Numai că el nu doarme niciodată… Somnul şi visul au devenit pentru dânsul lucruri necunoscute şi, spre a-şi odihni ochii obosiţi, la a treia sau a patra zi îşi pune pe nas o pereche de ochelari negri.

Rănit pe frontul rus

  • Asta s’a întâmplat în luna Iunie 1915, îmi povesteşte d. Paul Kern, în timp ce bea un pahar mare de apă. Eram comandantul unui regiment, la Chlebovic, aproape de graniţa rusă. Într’o zi primesc ordinul să conduc un atac contra tranşeelor ce se găsiau în faţa noastră. La căderea nopţii pornesc la atac însoţit de câteva sute de oameni. Sosiţi în faţa tranşeelor inamice, furăm primiţi de o ploae de şrapnele şi de gloanţe de mitralieră.

Ne aflam în faţa unor forţe superioare nouă şi atacul dădu greş.

Văzui oamenii mei căzând ca muştele şi, totodată, eu însumi simţii o lovitură puternică în cap. Mi-am pierdut cunoştinţa şi nu m’am mai trezit decât trei săptămâni mai târziu, într’un spital din Lemberg.

Dormisem, pentru ultima oară…

Kern zâmbi şi scoase din buzunar o bucăţică de hârtie.

– Priviţi! asta-i lista oficială a morţilor căzuţi în faţa inamicului. Datată din 1 Iulie 1915. Iată numele meu.

El îmi arătă numele său şi bău din nou. Apoi îşi frecă capul, făcând gesturi nervoase.

Mă credeau mort, căci căzând, îmi pierdusem „fișa” ce-a fost găsită mai târziu lângă un om, al cărui cap fusese smuls de un obuz. S’a presuspus că acesta eram eu.