„Pentru susținătorii intervenției militare și războiului, situa’ia este similară cu cea din 1938 și orice încercare de a înlocui escaladarea și războiul cu diplomația este „conciliatorism”.
Lecția conferinței de la München din 1938
Săptămâna trecută, de exemplu, parlamentarul ucrainean Lesia Vasylenko i-a acuzat pe liderii occidentali de conciliatorism în fața invaziei Ucrainei de către Moscova, declarând: „Este la fel ca în 1938, când și lumea și Statele Unite își fereau ochii de la ceea ce făcea Hitler și partidul său nazist”. Cu o săptămână înainte, legislatorul estonian Marko Mihkelson declara și el: „Sper că mă înșel, dar miros momentul „München” aici”. Referirea era la celebra conferință de la München din 1938, când premierul britanic Neville Chamberlain (și alții) au fost de acord să permită Germaniei lui Adolf Hitler să anexeze Sudeții din Cehoslovacia ca mijloc de a evita un război general în Europa.
Concesiile occidentale, desigur, nu au reușit să prevină războiul, deoarece regimul lui Hitler plănuia de fapt să anexeze mult mai mult decât atât.
De atunci, „lecția München” în opinia susținătorilor intervenției militare este că e cel mai bine să escaladezi conflictele internaționale și să înfrunți toți agresorii cu forță militară imediată, mai degrabă decât să promovezi compromisul sau neintervenția.
Și în Statele Unite se fac referiri similare. Experții, de la Larry Elder la Peter Singer, fac și ei analogii cu conferința de la Munchen.. Din punct de vedere istoric, nenumărați politicieni americani au folosit și ei analogia. Cold Warriors din anii 1980 au denunțat eforturile lui Ronald Reagan de a limita armele nucleare drept un conciliatorism în stilul Munchenului. Republicanii au susținut și ei că eforturile diplomatice făcute de Administrația Barack Obama în ceea ce privește problema iraniană reprezintă o mostră de conciliatorism.
Dar nu fiecare act de diplomație sau compromis menit să evite războiul este conciliatorism. Mai mult, putem găsi nenumărate exemple în care neintervenția și refuzul de a escalada o situație a fost alegerea cea mai bună.
Cu alte cuvinte, nu este întotdeauna 1938. Adesea, cea mai bună lecție de învățat este „lecția din 1914” sau poate chiar lecțiile din 1853, 1956 sau 1968. În toate aceste cazuri, escaladarea militară a fost – sau ar fi fost – răspunsul greșit. Mai mult, în epoca armelor nucleare – ceva ce nu exista în 1938 – lumea este un loc diferit, iar confruntarea cu o putere nucleară ar putea duce foarte repede la sfârșitul civilizației umane. A cere o „zonă de interdicție de zbor” în Ucraina – ceea ce ar însemna război cu Rusia – este iresponsabil, o retorică potrivită pentru o lume fără arme nucleare, care ce nu e cazul.
Bazele „Lecției de la München”
Presupusa lecție de la Munchen se bazează pe doi piloni de bază. Prima este presupunerea că orice act de agresiune militară va duce la mult mai multe acte de agresiune militară dacă nu este contracarat. Este practic o variație a teoriei domino: dacă o națiune se supune cuceririi de către un vecin agresiv, alte națiuni vor fi în curând forțate să se supună și ele. Aceasta presupune că fiecare stat presupus agresiv are aceleași motivații ca Germania nazistă și poate declanșa cuceriri militare în numeroase state.
Al doilea pilon al lecției de la München este că, din moment ce fiecare act militar agresiv poate duce la multe altele, singura opțiune realistă este de a înfrunta agresiunea cu escaladare și un răspuns fără compromisuri.
Acesta este tocmai motivul pentru care susținătorii occidentali ai unei soluții militare asociază orice lider străin pe care elitele occidentale nu-l plac cu Hitler. Sau, după cum scrie cei de la The Conversation: „Acest tip de paralelism nu este nou; este folosit de fiecare dată când există un nou inamic asupra căruia opinia publică ar trebui să se concentreze. În ultimii ani, conform retoricii occidentale, Adolf Hitler s-a reîncarnat deja de mai multe ori,ca Saddam Hussein, Mohammad Gaddafi, Mahmoud Ahmadinejad și alții.
În 2022, Putin este noul Hitler, ceea ce înseamnă neapărat pentru unii că orice eșec al Occidentului de a răspunde invaziei ruse printr-o escaladare militară în toată regula este o liniște în stilul Munchenului.
Faptul că evenimentele din 1938 sunt bine cunoscute de mulți a ajută considerabil la fixarea ideii conform căreia compromisul sau neintervenția este conciliatorism. Pentru majoritatea americanilor, este probabil singurul eveniment din istoria diplomației despre care știu ceva. Nu contează faptul că lecția de la München s-a dovedit adesea destul de inaplicabilă în lumea modernă.
În Ucraina, reticența occidentală de a lupta direct împotriva rușilor nu înseamnă automat că Putin va testa angajamentul de securitate colectivă al NATO sau că Republica Populară Chineză va ataca Taiwanul.
Dar nimic din toate acestea nu contează atunci când publicul crede ce spun politicienii și mass-media. Iar pentru ziariști și oamenii politici lucrurile par simple: nu există nicio lecție de politică externă de învățat, în afară de cea care spune să te opui fiecărui nou „Hitler”.
Lecția din 1914
Cu toate acestea, istoria mai are și alte lecții de luat în seamă. Să zicem, în perioada premergătoare războiului Crimeii din 1853 sau în timpul crizei din iulie 1914. (
În ambele cazuri, regimurile pretindeau că contracarează agresiunea din partea statelor străine și protejează fie „aliați”, fie minoritățile oprimate din ținuturile supuse cuceririi.
Pregătirea Primului Război Mondial oferă o lecție înfricoșătoare despre graba de a interveni în numele sprijinului pentru aliați. Austr-Ungaria a emis un ultimatum sârbilor, iar rușii – cu sprijinul Franței, cea mai mare democrație a Europei – s-au mobilizat în sprijinul aliatului tradițional- Serbia. Germanii s-au mobilizat apoi în sprijinul Austro-Ungariei. Mai târziu, regimurile din Regatul Unit și Statele Unite au folosit propagandă despre presupusele crime de război germane din Belgia pentru a asigura intrarea în război. Politicienii britanici au susținut, de asemenea, că trebuie să intervină pentru a-i ajuta pe aliații Antantei britanici să reziste agresiunii. Au urmat patru ani de vărsare de sânge care putea fi prevenită . Din cauza apelurilor de a se opune agresiunii și de a-și apăra aliații, ceea ce ar fi putut să fie un război regional în Balcani a devenit un război major la nivel european. Și mai rău, odată cu Tratatul de la Versailles și cu răzbunarea Antantei împotriva Germaniei, s-a pregătit scena pentru cel de-al Doilea Război Mondial, mult mai distructiv.
Totuși, războiul a fost rezultatul faptului că regimurile au făcut – din propriile lor perspective – ceea ce dictează „lecția de la München”: grăbiți-vă la război, escaladați imediat și înfruntați „dușmanii” cu forța militară în numele contracarării agresiunii.
Lecția din 1914 poate fi instructivă astăzi. Escaladarea este extraordinar de neînțeleaptă, mai ales dacă există potențialul de a transforma războaiele limitate în dezastre de mare amploare. Mai mult, în cazul Statelor Unite, complexitatea cauzelor războiului a însemnat că nu exista niciun motiv justificat pentru intrarea Statelor Unite. Nu a existat niciun „băiat bun” în război, iar participarea americană nu a făcut decât să extindă și mai mult vărsarea de sânge.
Din fericire, în ciuda pretențiilor sale de a fi garantul global al libertății întotdeauna și pretutindeni, Statele Unite s-au comportat, de cel puțin două ori, ca și cum ar fi învățat lecția din 1914. Prima dată a fost în 1956, când tancurile sovietice au intrat în Ungaria.
Apoi, la Praga, în 1968, unde rezistența cehoslovacă a fost zdrobită de o invazie de două sute de mii de trupe străine .
Aceasta, desigur, a fost decizia corectă din partea SUA și a NATO. A ține seama de Lecția de la München, pe de altă parte, ar fi însemnat o confruntare directă între NATO și Uniunea Sovietică – o confruntare de facto între Statele Unite și URSS. Acest lucru ar fi crescut foarte mult probabilitatea unui război nuclear global.
Desigur, unii activiști anti-sovietici au strigat „conciliatorism!” atunci. Din fericire, au fost ignorați. O diferență curioasă între 1956 și acum, însă, este că, la acea vreme, majoritatea criticilor inacțiunii americane erau de dreapta. Astăzi, ei vin în cea mai mare parte parte din stânga”, scrie Ryan McMaken pe mises.org.
