O plimbare prin istoria Uliței Mari a Bucureștilor

 

Uliţa cea mare de lângă Curtea Domnească din București, care avea sa fie denumită Lipscani de la mijlocul anilor 1800, este menţionată în arhive de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Pe lângă denumirile generice de ”cupeţi” şi ”neguţători”, pe lângă acelea speciale determinate de numele mărfurilor vândute, mai exista o a treia categorie de nume de negustori, după locul de unde ei aduceau marfa. Între aceştia erau şi cei denumiţi ”lipscani”, arată istoricul Constantin C. Giurescu ”Istoria Bucureştilor”.

La începutul secolului al XVIII-lea, în epoca brâncovenească, apar şi aceşti negustori care se aprovizionează direct din marele târg al Europei Centrale, de la Leipzig – sau, cum se spunea în Ţara Românească, Lipsca.

”Mai înainte vreme, marfa de lipscănie ne sosea prin intermediul saşilor; apoi, dându-şi seama de marele câştig pe care îl pot realiza, negustorii bucureşteni trec peste aceşti intermediari şi se duc direct la sursă. Del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu şi al lui Ştefan Cantacuzino (1710-1716), pomeneşte  în ”Istoria” sa pe negustorii care vin de două ori pe an de la Lipsca, aducând cristaluri de Boemia şi ‘tot soiul de alte mărfuri’. Un act oficial din 16 august 1726 arăta că, în acel an, negustorii bucureşteni au adus, de la târgul de primăvară din Lipsca, opt care cu marfă”, mai aflăm din ”Istoria Bucureştilor”.

”Odaia lipscanilor”

Aceşti ”lipscani”, care au dat numele lor, în veacul al XVIII-lea, uliţei principale de comerţ a târgului, aveau o odaie a lor pe locul stăpânit de Biserica Domnească.

Astfel, un act de la voievodul Constantin Cehan Racoviţă, din 25 aprilie 1754, precizând chiria pe care trebuie să o plătească toţi cei care au case şi prăvălii pe acest loc, menţionează printre chiriaşi şi ”Odaia lipscanilor”. Aceşti negustori aveau – poate- aici, sediul breslei lor, eventual şi un depozit, se mai arată în lucrarea amintită, citată de Agerpres.

În 1811 existau 78 de lipscani – cei mai de seamă negustori bucureşteni, se menţionează în cartea ”Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Tării Româneşti”, scrisă de istoricul Dan Berindei.

Hrisovul ”cumpaniaei”

Breasla sau ”cumpania” lipscanilor a căpătat un hrisov, specificând statutul ei, de la Alexandru Suţu (1818-1821), hrisov pe care li-l confirmă, la 8 septembrie 1824, Grigore Ghica.

În acest din urmă hrisov se menţiona că din ”cumpanie” fac parte ”acei neguţători cari neguţătoresc marfă dă Lipscă şi din alte părţi ale Evropi şi să află cu locuinţa aici  în politiia Bucureştilor”.

La 1855, în timpul ocupaţiei austriece, căpitanul Stefan Dietrich spunea: ”Cea mai frumoasă şi veselă stradă din Bucureşti este strada Lipscani, unde se află cele mai bogate şi luxoase magazine care, prin mărimea şi strălucirea lor, se pot măsura cu magazinele vieneze”.

Mărturia lui Bacalbaşa

În ”Bucureştii de altădată”, publicată în perioada interbelică, Constantin Bacalbaşa remarca: ”Strada Lipscani e mult transformată din punctul de vedere al clădirilor. Aproape nimic din ceea ce vedem astăzi nu exista la 1871”.

Pe întregul parcurs al Lipscanilor erau, în perioada 1871-1877, numai case joase, mici şi vechi, aminteşte Bacalbaşa. Acesta menţionează clădiri care se aflau în deceniul al treilea al secolului XX pe strada Lipscani: Palatul Băncii Agricole, Banca de Scont, Banca Naţională, casa Schlesinger, magazinul Missir, casa Chrissoveloni, Hotelul Carol, Palatul Dacia, ”La Globul verde”, casa Bechianu etc.

În comunism

În a doua jumătate a secolului XX, pe strada Lipscani au existat numeroase magazine, mai mari sau mai mici, cu lucruri dintre cele mai variate. În anii ’80 erau foarte cunoscute magazine precum ”Macul roşu”, ”Trusoul”, ”Bizonul”, ”Porţelanul”, diverse magazine cu încălţăminte, metraje, lenjerie, articole cosmetice şi de parfumerie etc. şi, nu în ultimul rând, Librăria ”George Coşbuc”.