A fost salvator şi pentru Şerban Cantacuzino devenit conform angajamentului solemn ctitor de aşezământ monahal. Mănăstirea Cotroceni a fost construită în secolul al XVII de către domnul Şerban Cantacuzino.
Ctitorul şi aici ca şi la Sinaia a fost în situaţia de a onora obligaţii morale asumate la momente de mare cumpănă, când soarta vieţii sale a depins de codrii care l-au adăpostit salvator.
Amplasată în zona colinară care domina malul drept al Dâmboviţei a cărei ape inundau lunca, la momente de primăvară sau de toamnă, se afla protejată de celebrul codru al Cotrocenilor, care, împreună cu cel al Grozăveştilor, ocupau o întinsă suprafaţă de teren, componentă a ceea ce a rămas în memoria colectivă definit a fi codrul Vlăsiei.
Domnul a dispus chiar în anul următor preluării domniei, la 11 mai 1679, ridicarea bisericii şi a tuturor acareturilor care constituia zestrea unei mari mănăstiri, asigurându-i, la terminarea lucrărilor în 1680, mijloace importante de subzistenţă care, în scurt timp, au integrat-o în rândurile marilor mănăstiri ale Ţării Româneşti, prin voinţa ctitorului fiind închinată la mănăstirile de la Muntele Athos din 20 octombrie 1682.
Documentele solemne, condicile în care Dionisie Eclesiarhul a transcris, după aproape 100 de ani, bogata arhivă care consemna aceste averi, sunt dovezi probatorii ale puterii economice deţinută de acest aşezământ monahal.
Astăzi, din construcţiile primare au mai rămas puţine, reuşind totuşi să ne sugereze, de la căile de acces la întinderea clădirilor care încadrau Sf. Biserică, amploarea acesteia.
În acest ansamblu, pe lângă spaţiile specifice ca funcţionalităţi ale unei mănăstiri, ctitorul a dispus şi ridicarea unor spaţii care să servească ca palat domnesc, loc de evadare în perioadele caniculare ale verilor bucureştene.
Clopotniţa, porticurile care facilitau accesul la chilii, vechea cuhnie (bucătăria) sunt relicvele vechii construcţii.
Metamorfoza ulterioară, predilect a secolelor XIX şi XX, după secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, pentru a reface şi amplifica în zona nordică palatul domnesc în concordanţă cu evoluţia cerinţelor, inclusiv de natură protocolară, a păstrat totuşi o parte din murii vechilor zidiri.
Amintim în acest sens frumoasele bolţi ale subsolului a ceea ce definim astăzi a fi palatul Cotroceni.
Biserica se caracteriza prin modul cum elementele epocii lui Matei Basarab au fost perpetuate, precum şi modul cum era anticipată epoca ulterioară definită ca brâncovenească.
Arcadele de la pridvorul deschis cu arce în plin centru, stâlpii de susţinere ale acestora cu o siluetă zveltă conferită pietrei sculptate, cele două registre ale faţadelor, raportul între suprafaţa ocupată şi înălţimea dominată de turla după naos, modul de integrare a pietrei cioplite în ornamentarea ancadramentelor de la uşi şi ferestre, toate exprimă evoluţia cunoscută de arhitectura acelor ani.
Din păcate, cutremurul din 1802, neglijarea respectării prevederilor ctitorului de către călugării greci care „administrau” averea mănăstirii, având ca unică grijă trimiterea veniturilor la Athos, neglijând corecta întreţinere a ansamblului Cotroceni, în timp, au modificat mult acest giuvaer de arhitectură religioasă.
Intervenţiile au fost de cele mai multe ori păguboase, fie că au schimbat aspectul, fie că au pus în operă materiale de slabă calitate.
Ea totuşi a dăinuit după 1863 când, prin desfiinţarea mănăstirii, a devenit biserică parohială.
Sistematizarea lui Ceaușescu
După anul 1974 a intervenit opera de complexă restaurare a ansamblului, incluzând în proiect şi soarta bisericii ca obiectiv major.
