Avansarea lucrărilor, vizitele de „lucru” ale conducerii de „partid şi de stat” s-au manifestat la un moment dat ca lovitură de trăsnet, dispunându-se demolarea bisericii.
Glasurile celor care au încercat salvarea ei n-au fost auzite, provocând chiar o rapidă acţiune de înlăturare.
A fost o cursă contra cronometru pentru a salva ceea ce se mai putea din imaginile de ansamblu şi de detalii, fresca, pietrăria.
Singura parte care a putut rămâne „in situ” a fost fundaţia construcţiei, acoperită operativ cu pământ şi iarbă verde, protejând-o ca mesaj pentru viitorime ca ceea ce a fost să redevină realitate.
Şi cum orice rău îşi are şi binele lui la refacerea ctitoriei lui Şerban Cantacuzino, valorificând imaginile vechii construcţii noua biserică este oglinda a ceea ce ctitorul ceruse meşterilor să fie lăcaşul salvator,
Palatul Domnesc de la Cotroceni a cunoscut trei etape distincte:
I) ctitorul şi urmaşii săi din veacurile XVIII-XIX până la secularizarea averilor mănăstireşti care, în cazul celei de la Cotroceni, a însemnat desfiinţarea ei, au locuit în casa domnească, componentă a ansamblului iniţial;
II) după desfiinţarea mănăstirii, atât domnul Alecsandru Ioan I Cuza, cât şi domnitorul Carol I, în primii ani ai domniei au folosit atât vechea casă domnească, cât şi alte componente ale ansamblului;
III) regele Carol I a dispus refacerea, amplificarea, după planurile arhitectului Paul Gottereau, a fostelor case domneşti transformate în Palatul Cotroceni ca reşedinţă de vară.
Sursa: Virgiliu Z. Teodorescu, Note la „Podul Mogoșoaei povestea unei străzi” de Gheorghe Crutzescu
